Sorin Ionita: "Pretul alimentelor depinde doar de ce suntem dv. si cu mine dispusi sa platim pe piata. Cu sau fara TVA, el va ramane la acelasi nivel."
Urmaresc amuzat de ani de zile cum diversi reprezentanti ai industriei alimentare se agata disperati de orice ocazie - ploaie sau seceta; boli misterioase ce dau iama prin culturi sau septel - ca sa obtina ba o subventie, ba o taxa vamala la importurile care ii concureaza, ca in trecut.
Metoda preferata o constituie comunicatele catastrofice ca vor creste preturile la mancare, doar-doar s-o isteriza populatia. Desi am intrat in secolul XXI, teama de penurie alimentara n-a disparut din inconstientul colectiv. Se vede ca ne-o fi scrisa in gene; plus ca noi, romanii, trecuti prin aberatia deceniilor comuniste, avem niste traume speciale.
Paradoxul e ca alimentele s-au ieftinit constant de la inceputul Revolutiei Industriale incoace; sau, ca sa vin mai aproape, chiar pe parcursul tranzitiei romanesti. Luati ceva care se producea privat cu pret cat de cat liber inainte de 1989, ca branza telemea data de ciobani pe sub mana. Cu un salariu mediu azi se poate cumpara o cantitate cel putin dubla fata de atunci. Dupa 1990, desi s-au scos subventiile de pret, si contra intuitiei puternice pe care o are omul de rand ca „s-a scumpit mancarea”, ea de fapt s-a ieftinit relativ la venituri.
Atunci de unde toata discutia interminabila, contra faptelor, care da iluzii oamenilor saraci ca se pot scadea prin lege preturile la alimente? (Aceiasi saraci mintiti mai subtil inainte de ‘89, cand li se serveau etichete cu preturi mici, dar nu si produsele, ca rafturile erau goale).
Nu e usor de inteles, pentru ca explicatia merge impotriva unei teorii populare naive privind preturile: un fel de marxism innascut la care adera majoritatea celor care n-au studiat economie (sau au facut-o in Romania). Pe scurt, lumea are impresia ca pretul e dat de suma preturilor materialelor consumate, plus un ce profit. Acesta din urma trebuie sa fie sub 10a, pe motiv de obraz; daca nu, vine guvernul si da cu batul in speculantul nerusinat.
In realitate, dupa cum s-a verificat de atatea ori, pretul se formeaza exact invers, pornind de la cerere: cat sunt cumparatorii dispusi sa dea, dupa cat de util le este obiectul, ce asteptari de viitor au etc. Prea putin conteaza costurile de productie. Daca cineva face scaune sau patlagele cu 10 lei si ma gaseste pe mine sa le iau cu 100 de lei, atunci profitul lui va fi de 90%. Nu e nimic in neregula, oricare dintre noi ar proceda la fel. Doar frica de concurenta il determina pe comerciant sa plafoneze pretul solicitat. Or, in niciun caz agricultura nu e azi in Romania monopol, ca apa sau electricitatea.
E seceta si se face mai putin grau? No problem, luam de la vecini, sau Argentina; daca n-am facut prostia sa tinem preturile jos cu metode administrative, n-are de ce sa fie acolo mai scump ca la noi. In niciun caz asta nu e problema consumatorului, de grija carora mor ipocrit producatorii si politicienii la care fac acestia lobby. Dupa cum remarca odata Amartya Sen (Nobel pentru economie), nu exista foamete in societati democratice si cu un comert liber, chiar daca ele sunt extrem de sarace, ca India.
Ei, si cu asta dam de fondul problemei. Cand se cere in gura mare „TVA redus la alimentele de baza”, ca acum, e limpede ce se vrea: o subventie mascata pentru businessul de ramura. Daca ati inteles deja ca pretul alimentelor depinde doar de ce suntem dv. si cu mine dispusi sa platim in piata, atunci pricepeti de ce, cu sau fara TVA, el va ramane la acelasi nivel, indiferent ce promit industria sau inspectorii guvernului.
TVA micsorat aici inseamna doar ca alte firme platitoare de TVA integral vor vira o subventie acestei ramuri. La consumator nu se va schimba absolut nimic, dupa cum ati vazut si alta data cand s-au redus accize, iar avea lumea impresia ca e ceva necurat la mijloc de nu scad preturile. Nu era: chiar asa spune manualul ca trebuie sa se intample.
Insa lucrul cu studentii m-a invatat ca trebuie luni de zile pentru a scoate din capul cuiva teoria naiv-marxista a preturilor. Alternativa - ca acestea sunt subiective, depinzand de echilibrul cerere-oferta - pare atat de ireala, incat el exclama ca ardeleanul in fata girafei: asa ceva nu se poate!
Deci n-am iluzii ca e usor sa lupti cu spaimele atavice ale comunitatii sau cu marota autosuficientei alimentare nationale, care au avantajul ca sunt si mai pe intelesul mass-media. Dar cel putin sa nu spuneti ca nu ati auzit si aceasta interpretare a evenimentelor: iesi cu comunicate panicarde, creand in consumatori asteptari inflationiste, singurele care i-ar putea face sa plateasca mai mult pe alimente, si astfel sa urce preturile. Iar daca pe parcurs poti smulge si subventii de la un guvern slabit politic, cu atat mai bine.