Pe 15 mai a avut loc finala emisiunii “Te cunosc de undeva”. De regulă, nu urmăresc astfel de show-uri, însă am fost profund mișcată de faptul că unul dintre concurenți, actrița Emilia Popescu, a interpretat textul unui scriitor pe care generația mea nu-l prea citește. Concurenta a recitat un monolog despre iubire și prețuire din “Păpușa de cârpă”, poem al lui Gabriel García Márquez, despre care se spune că surprinde ultimele gânduri ale scriitorului columbian dinainte de a se stinge.
„Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă că sunt o păpușă de cârpă și mi-ar dărui o fărâmă de viață, (...) aș dormi puțin și aș visa mult, deoarece cu fiecare minut în care închidem ochii pierdem 60 de secunde de lumină. Doamne, dacă aș avea o inimă, Ți-aș scrie toată ura pe o bucată de gheață și aș aștepta să iasă soarele. Aș picta pe stele un poem de-al lui Benedetti, cu un vis al lui Van Gogh; și un cântec al lui Serrat ar fi serenadă pe care aș oferi-o lunii.
Doamne, dacă aș avea un crâmpei de viață nu aș lăsa să treacă o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aș convinge fiecare femeie și fiecare bărbat că el îmi este cel mai drag și aș trăi îndrăgostit de iubire. Pe cei în vârstă i-aș învăța că moartea nu vine odată cu bătrânețea, ci odată cu uitarea. Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe culmea muntelui neștiind că adevărata fericire este să urci panta. Am învățat atâtea lucruri de la voi, dar de fapt nu-mi vor folosi mai deloc, căci din nefericire, când mă vor pune în cutia aceea, o să mor.
Spune întotdeauna ce simți și fă ceea ce gândești. Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușă, ți-aș da o îmbrățișare, un sărut și te-aș chema înapoi să-ți dau mai multe. Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aș înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată și încă o dată până la infinit. Dacă aș ști că acestea ar fi ultimele minute în care te-aș vedea, aș spune „te iubesc” și nu mi-aș asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi.
Întotdeauna există ziua de mâine și viața ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greșesc și ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere să-ți spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita. Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân.
Să-i menții pe cei pe care-i iubești aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubește-i și tratează-i bine, ia-ți timp să le spui „îmi pare rău”, „iartă-mă”, „te rog” și toate cuvintele de dragoste pe care le știi. Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria și înțelepciunea pentru a le exprima. Demostrează-le prietenilor tăi cât de importanți sunt pentru tine”, scria Gabriel García Márquez în poemul “Păpușa de cârpă”.
Am recitit cuvintele cutremurătoare ale scriitorului și am simțit o ușoară revoltă, amestecată cu amărăciune, realizând că îndemnurile marelui scriitor nu mai sunt neapărat la modă. Teoriile din Occident încep să prindă expresie și în România. Una dintre ele ne învață să trăim în prezent, să dăm uitării trecutul și să nu ne preocupe viitorul, fără a sublinia, însă, că odată ce ne ghidăm viața după acest concept, vom eșua ca factor uman. Suntem milioane de tineri care vedem, zilnic, pe rețelele de socializare, cum astfel de ipoteze, care în câțiva ani nu este exclus să devină “legi”, iau amploare. Ne sunt predate și în cursurile de psihologie, iar marea majoritate a tinerilor ”seduși” de astfel de teorii le adoptă și le promovează, astfel, pe internet, transmițând un sentiment de respingere față de istorie și, în cele din urmă, față de oameni.
Pierdem suprema capacitate de a discerne între bine și rău, de a gândi cu propriul creier. “(Tinerii) cad în capcana abordării superficiale și a lipsei de reflecție”, spunea Márquez în cadrul unei conferințe din anul 1996. Noi vom fi România de mâine, iar viitorul nu pare a fi îmbrăcat în lumină. Suntem goliți de esență, distruși cu propriul consimțământ, fiindcă nu punem sub semnul întrebării ceea ce auzim sau vedem și nu vrem să acceptăm că putem greși. Teoria argumentării nu mai există, iar acest aspect nu ne pune pe gânduri câtuși de puțin. Între cele mai de preț virtuți omenești și teoriile Occidentului pe care le îmbrățișăm se înalță un zid tot mai opac. Orice decizie pe care o luăm în prezent va influența următoarele decenii din propria noastră viață. Tresărirea iubirii lipsește; ne ignorăm propria istorie și o facem cu un cinism greu de înțeles.
“Aceasta este forța înapoierii noastre. O energie de o noutate și frumusețe ce ne aparține cu totul și cu totul și care ne face să ne fim de-ajuns nouă înșine, care nu va putea fi domesticită nici prin voracitatea imperială, nici prin brutalitatea opresorului din interior, și nici măcar prin propriile noastre temeri imemoriale de a tălmăci în cuvinte visurile cele mai tainice”, scria Márquez în “N-am venit să țin un discurs”. O puzderie de principii, care mai de care mai obscure, par a se prolifera în rândul tinerilor. Știm că toate vor conduce la un deznodământ pe cât de vădit, parcă pe atât de greu de schimbat. Trebuie, însă, să ne amintim că “Memento mori” (“Nu uita că vei muri”) nu face trimitere doar la moarte, ci și la a trăi, iar acest lucru presupune “înclinarea către cultura sufletului”, cum nota Petru Creția în “Luminile și umbrele sufletului”.