Moartea procurorului Tamaș Schiffbeck este un eveniment despre care se va discuta mult timp, chiar și după ce parchetul va da un verdict, probabil că vor mai circula speculații și scenarii. Asta pentru că sunt multe lucruri neclare, altele atipice și va fi greu ca o cercetare, oricât de profesionistă ar fi făcută, să răspundă absolut tuturor întrebărilor, pe înțelesul tuturor celor interesați.

Acest lucru se întâmplă pentru că moartea cu suspiciuni de sinucidere implică explicarea unor gesturi făcute de persoane aflate într-o stare psihică anormală, folosind argumente de minți normale.

O să recapitulez câteva din aceste elemente de suspiciune și apoi vom aștepta răspunsurile de la procurorii care cercetează acest caz de moarte suspectă.

Vineri dimineață, procurorul Tamaș Schiffbeck ajunge la serviciu. Martorii spun că era ora sa obișnuită de a veni, a fost, ca de obicei, amabil cu cei pe care i-a întâlnit, de la portar la colegi. Este un amănunt tipic din psihologia celui care își continuă lucrul într-o instituție pe care a condus-o, el fiind șef al DNA Timișoara până în 2015. Foștii șefi preferă amabilitatea excesivă dintr-o soluție de multe ori inconștientă pentru a se proteja de eventuale reproșuri ale foștilor subalterni pentru decizii sau comportamente din trecut.

Pe de altă parte nu trebuie uitat că amabilitatea excesivă, socializarea cu orice preț și exuberanța stridentă sunt de multe ori măști ale unei depresii reprimate. Poate că tocmai o asemenea suferință ascundea amabilul procuror, pentru că, nu-i așa?, discutăm de un om cu un comportament civilizat, nu de un psihotic care fuge de demoni și se aruncă de pe o clădire pentru a scăpa de ei.

Intră în biroul său, de la etajul al șaselea al clădirii, dar nu ultimul, la șapte fiind sediul DIICOT local. Ce se presupune că a făcut apoi procurorul?

Deschide geamul de lângă masa sa de lucru, dar nu normal ( e vorba de un geam rabatabil care se ”crapă” doar 15 cm) ci îl scoate din balamale și îl așează cu grijă, lipit de perete. Un gest bizar, pentru mulți care gândesc ”dacă tot termini cu viața, ce-și mai pasă că lași în urmă un geam spart?” E o întrebare bună, dar răspunsul poate fi simplu: procurorul nu a vrut să fie ”deranjat” de colegii care ar fi auzit zgomotul.

O altă informație de interes, dacă tot mergem pe ideea că nu își dorea să ”fie întrerupt”, este că în acele momente ușa biroului era descuiată. Poate nu avea sistem de închidere sau poate era defect, sunt sigur că se va verifica, pentru că demontarea geamului trebuie să fi durat ceva timp și exista riscul de a intra cineva peste el.

Unii vor spune că poate a vrut doar să repare ceva în afara ferestrei, dar simpla privire a clădirii arată că nu avea de ce să iasă în afară, așa că o cădere accidentală este exclusă, după părerea mea. De asemenea, teoria unei crime pare și ea îndepărtată de adevăr? Ce făcea procurorul în timp ce criminalul din teorie demonta geamul? Era ținut? Câți puteau fi în biroul unde el a intrat fără ezitare când a ajuns la serviciu? Nu pare credibil.

O altă constatare ciudată este că procurorul a căzut de la etaj având căștile de la telefon în urechi, ca și cum ar fi vorbit până în ultimul moment cu cineva. Cu cine? Nu cred că a fost timp de astfel de verificări în prima zi, dar se va lămuri și acest aspect al ultimelor apeluri primite sau date de pe aparat.

S-a mai spus, în ultimele 24 de ore că alegerea locului sinuciderii, clădirea de serviciu, ar fi un act demonstrativ. E posibil, nu avem date, dar, de obicei, oamenii aleg pentru gesturi neobișnuite locurile pe care le cunosc cel mai bine, unde au petrecut mult timp singuri, făcând scenarii, analizând fiecare obiect și găsindu-i un rol în planurile lor. O să revin asupra alegerii locului.

Ce ar fi putut determina un procuror să ia o asemenea decizie? S-a spus, pe rând, că numele său ar fi apărut în dosarul celor aproximativ 1.000 de locuințe din Timișoara, cel în care sunt cercetați doi foști primari ai orașului de pe Bega. Fac abstracție de mesajul DNA de după moartea lui Tamaș Schiffbeck, potrivit căruia nu era cercetat în niciun dosar, dar nu pot remarca faptul că el risca, într-adevăr, mult mai mult decât o lungă și plictisitoare cercetare sau judecată. De ce spun că fac abstracție de afirmația DNA? În primul rând pentru că, potrivit noii legi, dacă Tamaș Schiffbeck ar fi fost cercetat sau bănuit, dosarul nu mai era la DNA, ci la nou înființata secție de cercetare a magistraților. Iar la această Secție nu a întrebat nimeni dacă procurorul timișorean avea vreun dosar!

Adevăratul risc pare să fie pierderea casei cumpărată în baza Legii 112/1995. Există acest risc? Era o presiune? Nu cât să te omori și să îți lași copiii pe drumuri, vom spune noi, cei neimplicați, dar nu știm deocamdată ce gândea procurorul.

Inspecția Judiciară urma să vină la Timișoara! Așa și? Inspecția Judiciară a CSM a fost la multe secții ale DNA, a fost și la structura centrală, a întocmit rapoarte din care părea că nu mai există ieșire pentru cei cercetați și... nu s-a întâmplat nimic. Așa slab de înger era Tamaș Schiffbeck, de s-a speriat de inspectorii CSM, pe care niciun alt procuror nu i-a luat în serios? Doar cei care l-au cunoscut pot spune dacă era atât de temător. Nu am auzit astfel de afirmații în ultimele 24 de ore.

Rămân de verificat problemele personale invocate deja de unii anchetatori, eventuale complicații conjugale. Procurorul era căsătorit, având doi copii. Fata mai mare este studentă în Austria, de câteva luni fiind acolo și mama sa despre care se spune că se tratează de o boală cruntă. Boala soției nu poate fi motiv de sinucidere, pentru că durerea de a-l pierde pe omul iubit nu te poate determina să îi părăsești pe ceilalți doi din viața ta, respectiv copiii. Mai ales că fata mai mică rămăsese exclusiv în grija sa. Revin, așa cum am promis, asupra alegerii locului pentru o eventuală sinucidere. ”Acasă” însemna pentru Tamaș Schiffbeck un loc unde erau doar el și copila minoră. Putea să se omoare sub ochii ei sau să permită să fie găsit de ea? Nu, orice tată ar da acest răspuns, oricât de măcinat ar fi de depresie.

Planurile de weekend, invocate de familia procurorului, respectiv plimbare cu fata și apoi o masă, nu înseamnă nici ele mare lucru. Depresivii ascund durerea din ei, făcând planuri pentru viitorul apropiat sau îndepărtat, le expun celorlalți, spunând cât vor fi de fericiți.

Absența unui bilet de adio este, de asemenea, o problemă bine ridicată, deși, trebuie să recunoaștem, nu avem încă toate datele despre rezultatele perchezițiilor făcute după moartea suspectă, nu știm dacă s-a făcut o verificare amănunțită a aparaturii de acasă și din birou. Un bilet s-ar putea să apară, lămurind situația.

În fine, ce așteptăm: mărturii de la prieteni și rude, date anchetatorilor, unde nu sunt constrânși de regulile sociale pe care le respectă când vorbesc cu presa; lămurirea situației conjugale/familiale a celui dispărut, pentru a alunga orice suspiciuni; cu cine a vorbit ultima oară procurorul și ce veste i-a dat; verificare dosarelor de pe rolul Secției de cercetare a infracțiunilor din sistemul de Justiție.

Așa cum arată datele de până acum, pare că verdictul autorităților va fi de sinucidere.