Nu sunt mulți oamenii de valoare care se sinucid. Dar cei care totuși se sinucid de ce o fac? Cum poate cineva inteligent, talentat, cult, capabil de realizări remarcabile să ajungă să facă un gest pe care îl fac de obicei (deși nici ei n-ar trebui să-l facă) numai cei lipsiți de orice speranță?

La această întrebare impresionantă răspunde, într-o carte recent apărută, Simona Trifu, medic primar psihiatru, șefă de lucrări la Facultatea de Medicină, Catedra de Psihiatrie, Spitalul Clinic „Prof. Dr. Alex. Obregia” (nu mai enumăr doctoratele și alte titluri științifice pe care le deține, fiindcă nu dispun de suficient spațiu tipografic).

Pe scurt, este vorba despre un om de știință de elită, de care, poate, n-aș fi auzit niciodată (așa ne trăim viața, fiecare în prizonieratul profesiei lui), dacă autoarea n-ar scrie și versuri. Versuri de o frumusețe stranie, care mi-au atras imediat atenția și care m-au determinat, iată, să citesc și o carte a sa de psihiatrie. Cartea are un titlu care te poate face să crezi că este destinată exclusiv specialiștilor: „Alianța terapeutică în spațiul «psi». Realități și paradigme clinice” (Ed. Universitară, București, 2017).

În realitate în paginile ei sunt analizate, cu maximă competență, într-un stil elegant, dar accesibil, probleme ale vieții psihice care interesează pe toată lumea. Din punctul meu de vedere, Simona Trifu este omul de știință ideal, care vrea să se facă util semenilor. Ea nu urmărește să ne intimideze cu înaltul nivel de pregătire la care a ajuns, ci să ne ajute să înțelegem ce se întâmplă cu noi în lumea de azi.

Știam și eu, intuitiv, că oamenii de valoare, în loc să fie sărbătoriți de societate, pentru binele pe care îl aduc în lume, sunt de multe ori blamați și negați cu violență. Am și pus în circulație o sintagmă: „Plăcerea de a zgâria Mercedesuri”. Speram totuși că este doar o exagerare a mea, de scriitor. Iată însă că Simona Trifu dovedește, cu argumente științifice, în capitolul intitulat „Fenomenul sinuciderii în rândul «oamenilor de top»”, că revoltătorul tratament aplicat oamenilor eminenți este un fenomen aproape legic, că face parte din destinul acestor oameni:

„Realitatea cotidiană demonstrează că mulți oameni de succes (în arii variate: economică, politică sau chiar profesional-științifică), la mijlocul perioadei de viață sunt confruntați cu o distrugere (acuzație de plagiat, atac pe dimensiunea moralității, discreditare, minimalizarea valorii personale, fragmentarea imaginii de sine).”

Ideea este dezvoltată de Simona Trifu într-o direcție neașteptată, aceea a prăbușirii morale pe care o provoacă trădarea unui om de valoare de către cei din jur: „De multe ori, fenomenul sinuciderii în astfel de situații este profund legat de trădare. Trădarea poate fi premergătoarea crash-ului, situație în care trădătorul nu este cineva care vrea să fie ca X, ci cineva care vrea să fie X.”

Este plină de dramatism și absolut tulburătoare această remarcă, referitoare la cineva care nu vrea să fie ca X, ci vrea să fie X. Poate că dorința obscură și monstruoasă, de aceeași natură cu canibalismul, a oamenilor incapabili de a lua locul celor capabili este esența însăși a comunismului. Din punctul meu vedere concluzia la care ajunge Simona Trifu este zguduitoare:

„Din păcate, societatea actuală pare dominată mai mult de a distruge decât de a construi. Din această perspectivă, un om ce sufletește este determinat să creeze și să dezvolte, când își vede zădărnicite eforturile și lovite de verdict negativ, își dezvoltă dorința autodistrugerii. Riscul sinuciderii poate fi crescut pentru astfel de personalități, deoarece cine are forța unei construcții sociale de anvergură are și forța autodistrugerii.”

Aceste cuvinte m-au făcut să înțeleg mai bine enigmaticul poem „Rugăciunea unui dac” al lui Eminescu: „Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce/ Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,/ Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,/ Ce-o să asmuţe cânii, ca/ inima-mi s-o rumpă,/ Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,/ Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!// Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc./ Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,/ Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,/ Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă/ Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”

Dintr-o prezentare de pe ultima copertă, semnată de cunoscutul psihiatru Eduard George Carp, aflu ceva senzațional despre Simona Trifu: „A fost profund afectată de ceea ce i s-a întâmplat în ultimii ani și s-a străduit necontenit să înțeleagă mecanismul trădării, în dimensiunea lui profundă. Simona este o ființă prea liberă pentru a putea percepe invidia, s-a considerat mereu mai presus de acest sentiment.” Deci Simona Trifu a trăit, și ea, cumplita nedreptate de care au parte oamenii de valoare! Și a găsit puterea să înțeleagă și să depășească ceea ce i s-a întâmplat, făcând din suferința ei obiect de studiu!