Bebeluşii abandonaţi aşteaptă luni în şir ca autorităţile să-i declare adoptabili. În acest timp, ei nu se dezvoltă normal.
Se nasc la fel ca toţi ceilalţi copii. Ajung însă într-un pătuţ cu număr, şi până destinul se îndură de ei, numele lor pe pământ este „genul masculin“ sau „genul feminin“. Ei sunt copiii părăsiţi la naştere de mamele lor în spitale sau în maternităţi. EVZ a desfăcut iţele birocraţiei cu care se confruntă familiile doritoare să înfieze copii abandonaţi. Uitaţi într-un salon, afecţiunea pentru ei înseamnă vizita regulată a infirmierei, care îi hrăneşte sau îi schimbă. Şansa lor la o viaţă normală nu este de fiecare dată întoarcerea în familia care i-a renegat sau sistemul de protecţie socială. Am aşezat faţă în faţă o mamă care a ales să-şi părăsească copilul abia născut în spital şi o femeie care doreşte să devină mamă, prin adopţia unui bebeluş părăsit. Inconştienţa unei tinere care trăieşte la limita sărăciei şi spune că nu are cu ce să-şi crească bebeluşul acasă şi forţa celeilalte, care se luptă cu sistemul pentru a-l lua cât mai repede din spital pe micuţul care va deveni copilul ei prin adopţie.
Pentru că salvarea unui bebeluş poate însemna o familie de împrumut: una cu o mamă şi un tată nebiologic, dar care, prin dragostea lor şi dorinţa de a avea un copil, şterg codurile genetice. Până să se întâmple asta însă, bebeluşii iau startul greşit în viaţă cu fiecare secundă ce se scurge pe patul de spital, aşteptând ca Direcţiile Generale de Protecţie să-şi facă treaba. Astfel, ei cad victime nevinovate ale nepăsarii din jur: a părinţilor, care i-au părăsit la naştere, a sistemului de protecţie socială, cu lacunele lui, a hăţişului legislativ. „Am zis s-o las acolo, că e mai bune condiţii ca acasă“ Într-o curte cu garduri vagi, plină de nămol, apare în pragul uşii tânăra mamă. La 19 ani neîmpliniţi, Ruxandra Dobre e deja la al doilea copil. Primul, o fetiţă de 3 ani, doarme într-o cameră cu fum de-l tai cu cuţitul. E foc într-o sobă dărăpănată, fără coş, şi mai este şi ţigara mamei, aprinsă între degetele mâinii drepte. Celălalt copil, tot o fetiţă, se află într-un pătuţ, la Spitalul „Cantacuzino“ şi o cheamă, la aproape două luni de la naştere, Dobre - genul feminin. „Am zis s-o las acolo, că e mai bune condiţii ca acasă“, spune tânăra. „Poate când o veni primăvara o iau înapoi, că acum e frig şi nu prea am lemne“, continuă ea. Femeia spune că nu munceşte şi că trăiesc de pe urma soţului, „care vinde fiare“. Ce spune legea Copilaşul acestei femei se numără printre cei 26 de micuţi părăsiţi în Spitalul „Cantacuzino“, în anul 2007. „Au fost 2.650 de naşteri anul trecut şi 1% dintre copii au fost lăsaţi de mame aici“, spune medicul primar neonatolog Adrian Crăciun. Ce se întâmplă însă cu aceşti copii? Iată ce spune Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Dacă micuţul este părăsit în maternitate de mamă, spitalul trebuie să anunţe Direcţia Generală de Protecţie a Drepturilor Copilului şi poliţia, la 24 de ore de la constatarea dispariţiei acesteia. După cinci zile, reprezentanţii DGPDC (din sectorul unde s-a născut copilul), ai poliţiei şi ai maternităţii semnează un proces-verbal de constatare a părăsirii copilului. Când starea de sănătate a micuţului permite externarea, direcţia stabileşte măsura plasamentului de urgenţă. Astfel, dacă fiecare dintre organele de drept implicate şi-ar face treaba la timp, un copil sănătos nu ar trebui să petreacă într-un spital mai mult de câteva săptămâni de la naştere. În multe cazuri însă, acest lucru nu se întâmplă, şi micuţii sunt uitaţi într-un salon, aşteptând fără să ştie ca vreo persoană să pună o semnătură pe dosarul vieţii lui. „Cresc în spital, hrăniţi şi îmbrăcaţi din donaţii“ „Copilul avea opt luni şi jumate, era sănătos şi încă stătea în spital, fără un certificat de naştere. Copilul acesta nu există, nu figura nicăieri“, spune, sub protecţia anonimatului, mama care doreşte să adopte. Mama biologică a micuţei a părăsit-o într-un spital bucureştean la o oră după naştere, lăsând un nume de familie, fără să prezinte un act de identitate. În ciuda acestei situaţii, noua lege pentru protecţia copilului, instituită în 2004, prevede un îndelungat proces de căutare a mamei. În cazul în care este găsită, ea va fi consiliată de psihologii DGPDC pentru a primi copilul înapoi. Dacă ea refuză repetat, sunt contactate rudele ei până la al IV-lea grad, pentru a fi convinse să preia copilul. În tot acest timp, în care direcţia sesisează poliţia, care începe căutarea mamei şi a rudelor sale, apoi întâlnirile şi discuţiile cu aceştia, procesele în care sunt citate fiecare dintre aceste persoane, copiii ajung să crească în spital.
"Pentru aceşti copii nu este insituită nicio formă de protecţie. Ei cresc în spital, fără nume, hrănţi şi imbrăcaţi din donaţii", spune revoltată mama care vrea să adopte.
LEGISLAŢIE
„Pentru ei, un copil este un teanc de hârtii“
Teoretic, procesul de adopţie a unui copil nu ar trebui să dea prea multe bătăi de cap. „Copilul trebuie mai întâi declarat adoptabil. Mama lui biologică trebuie să-şi dea acordul, şi atunci micuţului i se caută o familie de către direcţie. Dacă mama nu este găsită şi au trecut 30 de zile de căutări, atunci direcţia îl declară adoptabil prin instanţă“, explică Alina Mahera, jurist în cadrul Oficiului Naţional pentru Adopţii. Mama adoptatoare spune însă altceva. „Procesul acesta, prin care un copil devine adoptabil, este îngrozitor de îndelungat pentru că toată lumea îşi face treaba cu întârziere. În opt luni, cât avea acest copil, nu s-a întreprins nimic“. Femeia spune că mulţi dintre copilaşii care ajung să fie adoptaţi au nevoie de fizioterapie, ca să se recupereze după şederea în spital: „Dacă bagi la închisoare pe nedrept un om, face recurs şi câştigă. Copilul ăsta nu te poate da în judecată pentru ce-i faci. El nu-şi poate cere drepturile singur“.
ÎNTREBĂRI
„Ce înseamnă «mama»?“
În anul 2007 au fost 766 de copii părăsiţi în spital. Dintre ei, 487 au fost lăsaţi în maternităţi, 254 în secţii de pediatrie şi 25 în alte secţii ale spitalelor. Deşi greu de crezut, multe dintre mame se folosesc de copiii pe care abia i-au născut pentru a primi alocaţia de 200 de lei, care i se cuvine unui copil până în 2 ani.
Astfel, mama lasă copilul de izbelişte şi vine să-l viziteze cu câteva zile înainte de a expira termenul legal, prin care ea decade din drepturile părinteşti. „Nenorocitele vin aici vreo două zile şi nici măcar nu se uită la copil. Dorm de rup, de dimineaţă până seara. Apoi pleacă, şi copilul nu poate fi declarat părăsit, pentru a putea fi dat spre adopţie, pentru că ea l-a vizitat“, spune directorul medical al Spitalului „Marie Curie“, Radu Tăbăcaru.
Rică, copilul spitalului
Sunt însă şi cazuri în care personalul medical se ataşează de aceşti copii, îngrijindu-i zilnic. Mulţi au fost adoptaţi de medici sau asistente medicale.
Oana Răducanu, asistent-şef al Secţiei de terapie intensivă de la Spitalul „Marie Curie“, este naşa unui băieţel internat aici. „Îl cheamă Nicuşor, şi după ce că nu avea mămică, era şi bolnăvior. A stat la noi câţiva ani. Noi i-am luat din moţ, i-am făcut ziua de naştere, cu tort, lumânări şi tot ce trebuie. Copilul era alintat Rică de către medici şi zâmbeşte acum din zecile de fotografii ale asistentei- şefe: în faţa unui tort, cu un coif de aniversare pe cap, lângă brăduţul de Crăciun, cu cadouri în braţe. Nicuşor a avut noroc: este acum în Irlanda, în sânul familiei care l-a adoptat.
„Sister“ din Londra 
La „Marie Curie“ este cineva care face mai mult pentru aceşti copii decât să-i hrănească la ore fixe sau să le schimbe scutecele. Este vorba despre o bătrână maică, de origine scoţiană, care a venit în România tocmai cu acest scop: să ajute copiii orfani şi părăsiţi. Numele aproape că nu i se ştie de către personalul spitalului, care, de atâţia ani, s-a obişnuit să-i spună scurt „sister“. „Stau de vorbă cu ei, îi ţin de mână, le pun muzică“, şi energica măicuţă de 82 de ani râde cu toată faţa.
Face parte din ordinul „Sisters of Mersy“ şi, cu ajutorul unei fundaţii din Londra, aduce copiilor jucării, dulciuri, pamperşi şi hăinuţe. „Era aici odată un băieţel, îl chema Dănuţ. Îl mai duceam aici peste drum de spital, la o grădiniţă, să se joace cu alţi copii. Şi într-o zi, când ne întorceam la spital, a făcut ochii mari şi m-a întrebat: «Ce înseamnă mama?» Mi s-a rupt inima, pentru că mi-am dat seama că îi auzise pe copiii de acolo vorbind despre mămicile lor.“
Recomandările noastre
