În general, creştini îşi îngroapă morţii la o anumită adâncime sub pământ pentru ca acesta să se descompună sub acţiunea reacţiilor chimice fără a fi atins de animale sau alţi factori. Rămâne totuşi întrebarea de ce a existat dintotdeauna practică de a îngropa corpul neînsufleţit la doi metri adâncime?
Ei bine, această tradiție a apărut prima oară Marea Britanie, în jurul anului 1665, atunci când mulți englezi mureau pe capete din cauza epidemiei de ciumă. Având în vedere că oamenii se temeau să nu se îmbolnăvească, primarul Londrei de atunci a dat un decret prin care persoanele decedate trebuiau îngropate la şase picioare sub pământ, la doi metri sub pământ, pentru a evita răspândirea infecției, scrie site-ul Todayifoundout.com.
În unele zone o adâncime mai mare de doi metri decât poate crea probleme. În special în regiunile unde sunt ape subterane. În concluzie, pe lângă semnificațiile istorice serviciile funerare îndeamnă oamenii să îngroape sicriele la o adâncime suficientă pentru ca acestea să nu fie dezgropate de animale.
Epidemia de ciumă neagră
„Moartea Neagră” a fost una din cele mai violente pandemii din istoria lumii, despre care se crede că ar fi fost cauzată de o bacterie numită Yersinia pestis. A izbucnit, probabil, în Asia, răspândindu-se în Europa după anul 1347, unde a creat mare panică. Durerile îngrozitoare, transpirația și frisoanele erau principalele simptome ale bolii.
Totuși mai era ceva care îi deosebea pe cei care sufereau de ciumă de cei care aveau doar febră mare: în zona axilară, pe gât, și eventual în zona inghinală apăreau niște umflături pline cu puroi, numite „buboane”; la început erau de culoare roz, apoi purpurii, iar în final negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri groaznice.
În câțiva ani, între o treime și o jumătate din populația Europei a murit. Mulți care au trăit pe vremea când Moartea Neagră a bântuit Europa au crezut că venise sfârșitul lumii.