Boala ori moartea unui membru al familiei, divorţul părinţilor sau chiar evenimente cum ar fi schimbarea locuinţei îi pot arunca pe cei mici în „butoiul cu melancolie”.
Deşi afectează în special tinerii şi adulţii, depresia poate apărea şi la copii, încă din primele luni de viaţă. Un bebeluş îndepărtat de mamă pentru o perioadă îndelungată poate intra într-o stare de letargie similară celei cauzate de o boală gravă. Un copil de 2-4 ani poate manifesta, în perioadele depresive, agresivitate şi mânie greu de stăpânit.
Aceste comportamente indică mai mult decât o simplă tristeţe şi nu apar din senin, ci sunt efecte ale unui eveniment care îl destabilizează pe cel mic: decesul unei persoane dragi, abuzul fizic sau cel emoţional, divorţul părinţilor, schimbarea casei sau a şcolii.
Cum se manifestă
Psihologul Anca Munteanu lu crează cu copii pe care părinţii îi aduc la psiholog pentru aşa-numita „depresie reactivă”, care apare în urma unui eveniment precum boala, doliul ori separarea de unul din părinţi.
„De obicei, părinţii sau alţi membri ai familiei sesizează izolarea copilului, lipsa jocului şi a interacţiunii, plânsul sau chiar lipsa de poftă de mâncare ori tulburări ale somnului. Deseori, ei constată şi un regres şcolar, alături de lipsa de interes pentru toate activităţile”, arată psihologul.
Când aceste comportamente persistă sau situaţia se agravează pe zi ce trece, e indicată o prima vizită la psiholog ori psihiatru, în funcţie de gravitate. Altfel, există riscul ca micuţul să dezvolte comportamente extreme, mergând chiar până la sinucidere.
Riscul ca un copil să aibă stări depresive creşte dacă există comportamente similare în familie. Probabilitatea de a face depresii e de trei ori mai mare la copiii cu cel puţin un părinte depresiv.
„M-am trezit în altă lume”
Sorina M. are 45 de ani. Şi-a trăit copilăria într-o perioadă în care, în România, nu se vorbea despre depresie la copii. Îşi aminteşte că în jurul vârstei de 10 ani a trăit episoade repetate de tristeţe profundă.
„Tata, pe care îl adoram, plecase în alt oraş pentru a sta cu noua lui prietenă şi cu copiii ei. Mama nu se descurca singură. Ne-am mutat la ţară, la bunici. M-am trezit brusc în altă lume: altă casă, alţi colegi la şcoală, fără tata şi cu o mamă care plângea zilnic”.
Sorina chiulea de la şcoală, nu voia să se joace cu copii şi începuse să vorbească urât, fapt pentru care o mai altoia bunicul. „Toate aceste manifestări s-au terminat când şi-a revenit mama, după un an, dar m-au marcat atât de tare încât am rămas şi acum sensibilă”.
În funcţie de situaţie, terapia pentru depresie se desfăşoară doar cu copilul sau cu întreaga familie. Psihologul Anca Munteanu spune că succesul terapiei depinde foarte mult de atitudinea părinţilor.
„Unii acceptă mai uşor o terapie de familie, alţii ar dori să lase doar copilul, considerând, în mod greşit, că e singurul care are probleme”.
În cazurile grave, consilierea e dublată şi de tratament medicamentos, iar medicii recomandă spitalizarea în cazurile în care cel mic pierde contactul cu realitatea, are halucinaţii ori dezvoltă o preocupare excesivă pentru ideea de moarte.
SIMPTOME
Iritabilitate, halucinaţii
În formele ei uşoare sau medii, simptomele depresiei se confundă uşor cu irascibilitatea, tristeţea ori plictiseala, care sunt normale chiar şi pentru un copil. Însă persistenţa acestora, însoţită de o parte din următoarele manifestări, pot duce la diagnosticul de depresie: iritabilitate, violenţă, somnolenţă/ insomnie, apatie, dureri inexplicabile de stomac sau de cap, lipsa interesului faţă de cei din jur, lipsa încrederii în propria persoană, preocupare pentru ideea de moarte, îngrijorarea permanentă şi nefondată că va fi abandonat de un părinte, halucinaţii, în special cele auditive, sau manii (acestea apar mai ales în adolescenţă). "Părinţii sesizează la un copil depresiv izolarea, lipsa jocului şi a poftei de mâncare, tulburări ale somnului.“ ANCA MUNTEANU, psiholog