Astazi, 30 ianuarie, se face pomenirea Sfintilor nostri parinti si mari dascali ai lumii si ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu si Ioan Gura de Aur.
Motivul acestui praznic a fost urmatorul: in timpul imparatului Alexie Comnen, care a luat sceptrul imparatiei in anul 1081, s-a iscat neintelegere intre oamenii cei mai de cinste si mai bogati: cine este cel mai important Sfant?
Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicand ca este inalt la cuvant, ca la fapte se aseamana cu ingerii, ca nu era iertator, ca era fire hotarata si nu era stapanit de nici un lucru pamantesc.
Iar altii inaltau pe Ioan Gura de Aur, zicand ca este mai omeneasca invatatura lui si ca indrepta pe toti, si-i indupleca spre pocainta prin dulceata vorbelor sale. Ei ziceau ca Ioan Gura de Aur sta mai presus decat marele Vasile si Grigorie prin multimea cuvantarilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea si adancimea cugetarii.
Altii inclinau spre Grigorie, ca el ar fi intrecut pe toti, si pe cei vechi, vestiti in invatatura greceasca, si pe ai nostri, prin inaltimea, frumusetea si cuviinta cuvantarilor si scrierilor lui. De aceea ziceau ca Grigorie biruie pe toti si sta mai presus decat Vasile si Ioan. Deci, se ajunsese acolo ca lumea se impartise: unii se numeau ioanieni, altii vasilieni si altii grigorieni.
Dupa cativa ani, sfintii acestia se aratara, unul cate unul, dupa aceea cate trei impreuna, aievea, nu in vis, arhiereului care pastorea atunci cetatea Evhaitenilor, si care se numea Ioan, fiind barbat intelept in toate, cunoscator al invataturii grecesti si care ajunsese pe culmea virtutilor.
Atunci, sfintii graira intr-un glas catre dansul: "noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem si nici o impotrivire sau vrajba nu este intre noi. Ci fiecare la timpul sau, indemnati fiind de Duhul Sfant, am scris invataturi pentru mantuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfant, asa am invatat. Nu este intre noi, unul intai si altul al doilea, si de vei chema pe unul, vin si ceilalti doi. Drept aceea, scoala-te de porunceste celor ce se pricesc sa nu se mai certe pentru noi. Ca nevointa noastra a fost aceasta, si cat am fost vii si dupa ce am raposat, ca sa impacam si sa aducem lumea la unire. Impreuneaza-ne intr-o singura zi si ne praznuieste cu buna-cuviinta. Instiinteaza si pe urmasi, ca noi una suntem la Dumnezeu si incredinteaza-i ca si noi vom ajuta la mantuirea acelora ce fac pomenirea; caci noua ni se pare ca avem oarecare indraznire la Dumnezeu".
Acestea zicandu-le, s-a parut ca ei se suie iarasi la ceruri, imbracati in lumina si chemandu-se unul pe altul, pe nume.
Ioan Evhaitul a facut asa cum ii poruncisera sfintii, potolind multimea si pe cei ce se certau. El a dat Bisericii sarbatoarea aceasta spre a fi praznuita. Cunoscand ca luna ianuarie, ii are pe cei trei sfinti: la zi intai pe Vasile cel Mare, la douazeci si cinci pe dumnezeiescul Grigorie si la douazeci si sapte pe dumnezeiescul Ioan Gura de Aur, i-a sarbatorit la un loc in ziua treizecea, impodobindu-le slujba cu canoane si cu cuvinte de lauda, asa cum se cadea. Aceasta pare ca s-a facut si cu voia sfintilor, caci laudele inchinate lor n-au nici o lipsa si au intrecut pe toate cate s-au facut si cate se vor mai face.
Sfintii acestia erau la infatisarea lor in felul urmator: Ioan Gura de Aur era foarte marunt si foarte subtire, cu capul mare, nasul lung, narile late, fata foarte galbena, locasurile ochilor adancite, dar ochii mari, care ii faceau privirea vesela si fata stralucita, desi din firea lui parea suparat; fruntea mare, fara par, cu multe riduri, urechile mari, barba mica si rara, cu par putin si carunt, falcile trase inauntru din pricina postului desavarsit. Mai trebuie sa spunem despre dansul ca a intrecut cu graiul pe toti filosofii grecilor, mai ales cu privire la adancimea gandurilor si la dulceata si inflorirea cuvantarilor. A trait saizeci si trei de ani si a pastorit Biserica lui Hristos sase ani.
Vasile cel Mare era inalt si drept, uscativ si slab, negru la fata, cu nasul plecat, sprancenele arcuite, cu fruntea cam posomorata, asemenea omului ganditor si ingrijorat, cu obrazul lunguiet si cam ridat, cu tamplele adancite, cam paros la trup, cu barba destul de lunga, carunta pe jumatate. Acesta a intrecut cu scrierile sale nu numai pe inteleptii din zilele lui, ci si pe cei vechi. Strabatand toata invatatura, era stapan pe toata stiinta; se folosea de toata filosofia inteleapta in lucrarile sale si sporea in cunostinta tainelor dumnezeiesti. S-a urcat in scaunul arhieriei cand avea patruzeci de ani si a carmuit Biserica cinci ani.
Sfantul Grigorie cuvantatorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu fata palida, dar vesela, cu nasul lat, cu sprancenele drepte, cautatura blanda si vesela; la un ochi era mai mahnit din pricina unui semn de lovitura, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lunga, dar era destul de deasa, iar pe margine galbuie. Era plesuv si alb la par.
Trebuie sa spunem ca, daca ar fi trebuit sa se faca vreo icoana sau vreo statuie infrumusetata cu toate virtutile, apoi aceasta ar fi trebuit sa infatiseze pe sfantul Grigorie, caci el intrecuse cu stralucirile vietii sale pe toti cei iscusiti in fapta. A ajuns la atata inaltime de teologie, ca biruia pe toti prin intelepciunea cuvantarilor si invataturilor sale. Drept aceea a castigat si numele de teologul, adica de Dumnezeu cuvantatorul. A trait pe pamant optzeci de ani si a pastorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.