Miturile despre averile poienarilor au făcut înconjurul României, dar vremurile de glorie s-au cam dus. Pentru bacii secolului XXI, bogăţia rămâne un subiect tabu.
În Poiana Sibiului, satul celor mai bogaţi ciobani din România, nu există nicio oaie. Nu prea sunt nici găini, porci sau vaci, iar pe timpul verii nu e nici ţipenie pe străzi. Aproape toate casele, mari şi frumoase, par a fi proaspăt vopsite. Sunt ca hainele ţărăneşti de sărbătoare: spălate, călcate şi aranjate des, dar purtate rareori. Tot aşa, ciobanii poienari stau în casele astea doar câteva săptămâni pe an. Vin acasă la sărbători, la nunţi şi înmormântări, ori când dorul de neveste şi prunci îi smulge preţ de-o noapte-două dintre oi. Restul anului văd de mioare, împrăştiaţi de la Satu-Mare până-n Delta Dunării sau Banat, care pe unde a apucat să-şi cumpere pământuri şi să-şi aciueze stâna.
Poiana Sibiului este, în acelaşi timp, o vitrină pentru mândria ciobanilor şi un fel de acvariu în care s-a conservat un stil de viaţă tradiţional românesc, cu bune şi rele, ce nu poate fi regăsit în altă parte. Aşa cum Mărginimea este deseori considerată esenţa Ardealului, tot aşa Poiana este seva fiartă la foc mic a Mărginimii.
Satul de vacanţă al ciobanilor
N-ai cum în Poiană să dai de vreo bucată de teren drept ca-n palmă. Casele, câteva sute, sunt înghesuite unele în altele, ca nişte uriaşi spilcuiţi ce dorm în picioare, umăr la umăr. Dacă e râpă, atunci casa se ridică pe piloni, iar dacă e munte, casa e săpată în stâncă. La unele case s-a folosit mai mult ciment ca la un bloc cu patru etaje, de aici şi legendele despre preţurile uriaşe ale locuinţelor poienarilor.
Mai toate sunt ridicate în anii ’80 şi ’90, când a fost boomul oieritului. În ultimii zece ani s-au dat autorizaţii de construire cât să le numeri pe degetele de la mâni. S-au dus vremurile în care bacii se întreceau în brâuri de marmură şi în înălţimea acoperişurilor. Acum mai degrabă vorbim despre întreţinere, o casă trebuie să fie îngrijită atent, pe măsura gospodarului care o stăpâneşte.
Socoteala se schimbă la interior, unde baierele pungilor s-au deschis larg. Parchet importat din străinătate, plasme, băi luxoase, tot confortul, îmbunătăţit an de an după noutăţile de pe piaţă şi după preţul brânzei. Toţi ciobanii au jeepuri, înlocuitoarele ARO-urilor rablăgite, pe care le ţin la stână. În sat, prin curţile închise, sunt maşinile de "oraş“. Mercedesuri noi, Audi A8, SUV-uri BMW, nu-i încă niciun Bentley, că n-ar putea trece pe uliţele abrupte ale satului.
Nu-i fală pură, pentru că totul este ascuns după porţi şi luxul nu-i pentru ochii invidioşilor. E un fel de formă de autorespect. Stima de sine este bunul cel mai de preţ al ciobanilor.
Discreţie ciobănească
Ilie Şufană se trage dintr-o linie lungă de ciobani. Bunică-su, taică-su, unchii şi veri au ciobănit cu toţii în ultima sută de ani. L-am găsit în sat pentru că el, unul, a lăsat ciobănia. În ’94 şi-a vândut toate oile, 2.700 de bucăţi, la turci. Cu suta de mii de dolari pe care a luat-o pe oi şi cu cheagul primit de la părinţi s-a apucat de alte afaceri, dar tot de pe urma oilor trăieşte. Face achiziţii de lână la nivel naţional.
Businessul nu mai aduce bănetul de pe vremuri, lâna nu mai are aşa căutare. "Înainte lâna era mai tare ca o investiţie bancară. Un pod de casă plin de lână era o garanţie a bunăstării. Acum, numai turcii mai cumpără", spune Ilie.
Nu se plânge, dar nici nu dă pe-afară de mulţumire. "Afacerea e sezonieră. Ce câştigăm vara mâncăm iarna. Încă trăim din cheagul care l-au pus părinţii", explică Ilie.
Spre deosebire de oamenii de afaceri din reviste, care nu mai prididesc lăudându- şi averile, poienarii sunt discreţi cu banii lor. N-ai să găseşti un cioban care să-ţi spună câte oi are, câtă brânză scoate şi câţi bani face. Traiul printre străini, de pe vremea când plecau cu oile ani în şir purtându-şi averea în desăgile cărate de măgăruşi, i-a învăţat că invidia e periculoasă. Se feresc să vorbească despre bani, ca să nu fie nevoiţi să mintă.
Nu cer nimic de la nimeni, dar vor să fie lăsaţi în pace. Aproape nimeni în sat nu primeşte pensie sau vreun ajutor de la stat, pentru că n-au fost niciodată angajaţii nimănui. Dacă n-ai adunat în tinereţe n-ai cu ce să-ţi grijeşti bătrâneţile, de aici şi viaţa chibzuită.
Somnul e rupt din moarte!
Să fii fecior de cioban este un blestem, dar şi o binecuvântare. Ca orice băiat de mare baci, Ilie a mers cu oile din fragedă pruncie. Până la 14 ani doar verile, împreună cu restul familiei, la o stână de lângă Bacău. A făcut opt clase, nu mai mult, dar a învăţat o mulţime la şcoala vieţii. La stână n-a avut parte de tratament special.
"Dormeam noaptea în cojoc, direct pe zăpadă, între oi. Trebuia să le auzim când fată. Dacă nu speli mielul şi nu-l pui la ţâţa oii în primele două ore de la naştere, mielul moare şi oaia rămâne stearpă. Trebuie să fii acolo tot timpul, altfel pierzi tot", povesteşte Şufană.
Munca grea, lipsa oricărui confort, mirosul şi mizeria sunt materiile pe care îşi clădesc ciobanii tăria de caracter. Fără weekenduri şi fără sărbători legale sau religioase, doar muncă pentru că "e păcat să furi, nu să munceşti".
"Ţin minte că cel mai mult şi mai mult îmi doream să dorm măcar o dată cât vreau eu. Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi l-am rugat pe tăticu să-mi spună ce treabă am de făcut şi apoi să mă lase să dorm. Am muls oile, am făcut brânza, urda şi apoi m-am tras la umbră să dorm liniştit. După fix o oră, tata m-a trezit", povesteşte Ilie. "Hai la treabă ficior! Somnul e rupt din moarte!", asta i-a spus taică-su.
A muncit slugă la stână, dar când s-a însurat, moment în care tânărul iese de sub autoritatea părinţilor, a avut cu ce să pornească în viaţă. Avea cheag, cum spun ciobanii. Casă, maşină, bani şi oi, partea lui din munca făcută la stână.
ÎNCHIŞI
Căsătoriile în Poiana sunt aranjate de părinţi, ca în urmă cu multe sute de ani. Nu acceptă în familiile lor tineri veniţi din alte părţi, iar dacă o fată nu respectă tradiţia, este dezmoştenită
"Am fost profesor în multe şcoli, dar cel mai bun material genetic l-am găsit la Poiana", spune dr. Ştefan Firu, care a predat istoria câţiva ani în sat. Şcoala din Poiana este oricum diferită de oricare alta din ţară. După Sfintele Paşte, cel târziu pe 15 mai, nu mai găseşti picior de elev în clase. Sunt la oi, cu familiile.
Pe timpul comuniştilor, plecau pur şi simplu, acum învaţă sâmbetele şi în vacanţe, ca să apuce să treacă prin toată programa şcolară. "Copiilor le plăcea mult şcoala. Pentru ei, obişnuiţi cu munca la stână, orele erau o pauză, iar şcoala o joacă", ne spune Firu.
Dacă într-o familie de poienari sunt trei-patru băieţi, musai unul este trimis la şcoală până-n pânzele albe. "Ciobanii nu dispreţuiesc cartea, dimpotrivă. Dacă au asigurată continuitatea în familie, se apucă de învăţat", explică profesorul, care lucrează la o monografie a comunei.
Pasionat de istoria Poienii Sibiului, şi-a luat doctoratul cu teză pe tema asta, Ştefan Firu îi "ştie" cel mai bine pe poienari.
O comunitate închisă
Profesorul Firu nu este poienar la origine. E născut în Jina, tot un sat de ciobani, mai sus în munte, dar s-a însurat cu o poienară. Mai uşor de spus decât de făcut, pentru că a fost greu acceptat între poienari. De altfel, "viniturile" sunt rare în sat. Nici feciorii, nici fetele nu-şi găsesc pereche prin alte părţi. Când se întâmplă ca vreo fată să-şi aducă soţ de-aiurea, e adesea dezmoştenită.
Cuvântul părinţilor atârnă mai greu ca şoaptele inimii tinerilor. Ilie Şufană are o fată de 13 ani şi deja a ochit vreo doi feciori în sat. "Trebe să-l văz cum creşte, să-i ştiu familia, dacă-s oameni aşezaţi, gospodari. N-o să dau fata după vreun coate goale, că doar n-am muncit atâtea generaţii ca să se risipească acum", spune Ilie.
Pleacă puţini din Poiana, aproape nici unul în străinătate, satul fiind din acest punct de vedere una din excepţiile României. S-au dus cu afaceri la Sibiu, cei cu şcoală au slujbe faine prin ţară, dar tot la Poiana au casa. Nici "vinituri" nu prea sunt, ultimul val a fost al băieşilor.
Foşti căutători de aur, băieşii au venit în Poiana acu vreo sută de ani. Nu sunt ciobani, sunt mai ales zilieri în sat. Se adună dimineaţa în centru şi aşteaptă să fie luaţi la muncă. Cam cum fac românaşii în Spania şi Italia când caută de muncă. Au treabă, că ciobanii sunt plecaţi mai tot timpul cu oile şi cineva trebuie să facă treaba şi prin case. "No, acu nu-i bai. Ne-a fost nouă bine, le-a fost şi lor. Şi-au făcut şi ei rost pe lângă ciobani", spune Ilie.
Ciobănitul, pe muchie de cuţit
De-a lungul vremii, ciobanii şi ciobănitul din Poiana au supravieţuit comuniştilor, catastrofelor naturale şi chiar "democraţiei". Au luat-o de fiecare dată de la capăt şi şi-au reclădit averile. Dar nicio criză n-a fost mai rea precum criza economică de acum.
"Nu mai faci avere cu oile. Brânza se vinde ieftin, carnea la fel, iar lâna aproape că nu o cumpără nimeni. Poţi trăi decent, da’ nu mai poţi pune cheag", spune Ilie Şufană.
Fratele său, fost cioban şi el, s-a apucat de afaceri la Sibiu. Câteva benzinării, iar acum are un hotel. La fel şi alţi ciobani, care au pus bâta după uşă şi au investit în altceva.
Ciobănitul mai este ţinut în viaţă de subvenţiile statului, 44 lei pe oaie la nivelul anului trecut. Fără subvenţie s-ar lăsa toţi de meserie şi s-ar apuca de altceva. "S-ar pierde tradiţiile şi e păcat. Noi o să mergem înainte pentru că, Slavă Domnului, ciobănia ne-a învăţat să facem bani", se arată optimist Ilie Şufană.
Sfârşitul deja a început. Miile de putini de brânză din "chimniţele" poienarilor încep să se strice. Achizitorii oferă 5 lei pe kilogram, iar ciobanii mai bine o aruncă decât să-şi vândă munca la preţul ăsta.
LEGENDELE POIENARILOR
În anii ’80, ciobanii nu numărau banii, ci îi cântăreau
La fel cum criza de acum le poate pune modul de viaţă în pericol, tot o criză i-a ridicat pe poienari. Criza mâncării din anii ’80, "raţionalizarea" impusă de comunişti, i-a umplut pe ciobani de bani. Brânza, miei, lâna se vindeau "pe sub mână" pe bani grei.
Atunci s-a ridicat falnic satul, s-a pus cheag în toate familiile şi s-au născut legendele. Paradoxal, cel mai cunoscut poienar al vremii, Constantin "Dinică" Maniţiu, nici măcar nu era cioban. Dinică moştenise nişte maşinării de dărăcit lâna şi cu ele făcea avere. Se spune, fals, că Dinică s-a dus cu un sac de bani la Bucureşti să-şi ia elicopter. Nu-i adevărat, spun azi poienarii. Alt cioban a făcut asta.
De altfel, Dinică nu era cel mai bogat om din sat, doar că el nu se sfia să-şi "poarte" bogăţia la vedere. Iubea viaţa şi, spun cei ce l-au cunoscut, era cultivat. Era celebră prietenia lui cu Nicuşor Ceauşescu, fiul dictatorului, motiv pentru care nu-l deranjau Miliţia sau ilicitul. Dinică a murit la o vânătoare în 1995 şi din uriaşa avere s-a ales praful.
SECRETELE BRÂNZEI
Pieţarii mint când spun că vând caş de Sibiu
Poate ar fi bine să ştiţi că telemeaua este brânza tradiţională a poienarilor. De multe ori, dacă-l întrebi pe tipul cu clop în cap ce vinde tot felul de brânzeturi în Bucureşti de unde provine, spune negreşit "din Poiana Sibiului".
"Noi nu vindem brânza la piaţă. E logic. Dacă producătorul, ciobanul, stă la tarabă, atunci cine e cu oile?", spune Ilie Şufană. Şi oricum, n-au cum să fie "din Poiană" caşul afumat sau burduful în scoarţă de brad pentru că poienarii fac doar telemea.
Mai fac şi "lapte-gros" sau "sculău", un fel de viagra ciobanului. Dar asta-i o delicatesă şi nu e de vânzare. Are un proces de producţie special şi necesită o mare cantitate de lapte de oaie. Vasele, totul trebuie să fie impecabil de curate, chiar şi un fir de praf ducând la înăcrirea "sculăului". Rezultatul esta un fel de pastă cremoasă de brânză, care merge cel mai bine mâncată cu "sloi".
Se iau două oi jupuite şi curăţate, una grasă şi una slabă, apoi se pun la fiert cu sare într-un ceaun la foc de lemne. Fără condimente, fără nimic altceva, se fierb îndelung până se "topeşte" toată carnea. Rezultă o fiertură grosă, închegată, "sloiul", care se mănâncă tăiat felii sau încălzit în tigaie.
Te chemi cioban dacă ai cel puţin 700-800 de oi, spun poienarii. Cu atâta însă nu faci nicio brânză, abia trăieşti. De la 2.000-2.500 de capete începi a înţelege ceva. Abia o turmă de 5.000 de mioare e o afacere.