Pentru omul de pe stradă, sexul și sexualitatea sunt asociate îndeosebi vârstei adulte. Variabilitatea e însă imensă. Cutumele și moravurile vremurilor au făcut ca vârste altadată considerate proprii sexualității să intre azi, in categorii quasi-patologice. Vezi hebefilia, sexul consimțit cu un partener adolescent.
Preferințele sexuale ramân în continuare tabu, dominate de o versiune îndeosebi masculinizată asupra normelor de conduită sexuală. „La extreme pasiunea bătrânului pentru femei tinere capătă o tenta de ridicol. Mai mult, afisarea pumei – femeii de peste 50 de ani - în public iscă rumoare! În engleză i se spune cougar, epitet peiorativ folosit pentru identificarea damelor bine, trecute de prima tinerețe, care-și “ achizitionează amanți tineri, adeseori de condiție financiară și socială mai joasă, pe care-i păstoresc în scopuri strict libidinale...”, povestește, din experiența sa, Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru la clinica Mindcare, din București. Întrebarea este de ce? De ce, independent de creșterea și pregatirea noastră intelectuală sau emoțională – rămânem atât de vocali, uneori feroce, mult sub demnitatea individuală a fiecaruia? Logica elementară a „sămânței” perpetuează specia Ce face din extremismul sexual, dacă există așa ceva, o sursă de indignare personală? „Prima observație e că în interiorul conștiinței sexuale publice stă sămanța evoluționara de supraviețuire nu doar a speciei umane ci, în particular a sursei respective, a cortului identitar sub care stăm. Suntem toți, popor și națiune, insule de identitate colectivă care stă sub semnul angoasei extincției. Cu cât e mai mare angoasa, cu cât chemarea tanatofilă mai mare, cu atât fantasma perfecțiunii sexuale adastă mai mult pe individ”, explică psihiatrul. În romanul său splendid, dar și îndelung contestat „Binefacatorii” Jonathan Littell îl parafrazeaza pe Viktor Frankl în descrierea sexualității în război, în tranșee și pe front. „Da! În fata morții, aparent, nevoia de intimitate fizică era predominantă, prevalentă, ca și cum – în pofida demnității individuale sau a scoarței de civilizație – sămânța capătă o voință proprie, amenințată cu extincția caută, în singurul mod în care știe, să se propage, să supraviețuiască!”, te pune la încercare medicul. „Epoca de aur” a sexualității Este deci o ipoteză că în fiecare din astfel de cupluri ciudate, inegale: bătrân/tânară sau bătrană/tânăr, se afla o aspirație subconștientă de a rămâne, de a persista, o frica irațională de moarte, de alunecarea în nimic și anihilarea propriei identități. Sau e vorba de niște libidinoși... Dar ce spune biologia? Bărbații și femeile au o perioadă fertilă care începe undeva la pubertate, să zicem 10-12 ani, și continuă până către ultima parte a celei de-a patra decade de viață, sau începutul celei de-a cincea. Pentru bărbati andropauza poate întarzia, dar obligatoriu apare către a șasea sau a șaptea decadă de viață. „Exista o suită de studii care plaseaza epoca de aur sexuală pentru bărbat undeva la 20 de ani, iar pentru femeie la 30 de ani. Nici unul dintre ele nu face altceva decat să cuantifice, însă, practicile într-un anumit areal geografic și nicidecum o proprietate a umanității!”, te lămurește doctorul. Criza sexuală de la mijlocul vieții Diverși teoreticieni ai psihologiei au postulat o perioada în dezvoltarea marilor cicluri de viață ale omului numită generic criza a vârstei mijlocii, sau criza de la jumătatea vieții. „E o perioadă în care bărbații pot traversa episoade de angoasă sexuală, în care creste șansa comportamentului la risc față de potențiali parteneri sexuali, apare o promiscuitate sexuală, duplicitate și nu rareori, cu consecinte nefaste pentru individ, fie interpersonal: fragilizarea sau distrugerea cuplului, fie intrapersonal: depresie, anxietate, comportamente la risc sau decompensări în sfera adicțiilor. Pacienții vin și au diverse acuze psihosomatice, nu se mai simt bine în corpul lor, adeseori li se pare ca au o performanță sexuala în declin, alteori experimentează diverse forme de disforie sexuală, or indiferență sexuală mergând până la extrem, anume negarea sexualității”, e tehnic psihoterapeutul. Refuzul sexual în cuplu duce la adulter Femeile se așteaptă la asta! În „traducere”, bărbatul real competiționează cu cel „ideal”, potent, viril, mereu tânăr, nemuritor! Femeia își neagă dorința sexuală, o împachetează drept fiind ceva grețos și grotesc! „Uneori refuzul ia proporții psihotice. În interiorul vieții ei femeia își neagă însăși feminitatea, își taie parul și se îmbracă în culori terne. Ei nu-i mai trebuie așa ceva... Știe ca asta îi distruge căsnicia dar nu înțelege de ce barbatul ei mai are nevoie încă, doar suntem oameni bătrâni, serioși etc.”, o spune pe șleau doctorul Diaconu. Într-un interviu recent, pentru Huffington Post, Eric Anderson, celebru sociolog, observa că atașamentul omului pentru monogamie, după 40 de ani, și repudierea adulterului sunt achiziții morale relativ recente. La fel de recenta este și aceasta ortodoxie relațională, una care să „potrivească” vârste ale sexualității. „Credință ubicuă – așa cum o percep în practica mea – este ca într-o masură zdrobitoare femeile se gândesc că bărbații își înșeală nevestele. Există o astfel de așteptare, ea nu e condiționată de vârstă, ține cumva de însăși noțiunea de masculinitate”, continuă Gabriel Diaconu. Adevarul statistic este că, probabil, infidelitatea și practica sexuală la vârste extreme este o presiune pusă îndeosebi la adresa bărbatului de către însăși comunitatea din care face parte. Psihoterapeutul întătește: „O astfel de presiune nu încetează odată cu vârsta, dimpotriva este atent selecționată de caracterul direct competițional în anturaj, în societate, în cultură”.