Românul, celebru arhitect în Marea Britanie şi descendent al familiei Cantacuzino, e plecat din ţară în 1939, pentru a-şi continua studiile în străinătate. Odată cu debutul celui de-al doilea război mondial şi cu instalarea regimului comunist, întoarcerea lui erban Cantacuzino în ţară a fost imposibilă. A fost fiul arhitectului G. M. Cantacuzino, cel care a creat Palatul bibliotecii „Dumitru Stăniloae“ şi Palatul Cancelariei din Ansamblul mitropolitan din Iaşi, cunoscute sub numele de "palatele siameze".
Ramona Mitrică Romanian Cultural Centre London
Ramona Mitrică: Povesteşte-mi despre primii ani în Anglia. Cum aţi ajuns aici? Şerban Cantacuzino: Mama şi tatăl au avut prieteni englezi, cu toate că tatăl meu a fost educat în Elveţia şi Franţa. Ei au avut prieteni encglezi care au venit în vizită în România în fiecare an şi aceştia au fost foarte dornici ca eu să merg la şcoală în Anglia. Deci principalul motiv pentru care am venit în Anglia, în 1939, a fost pentru a merge la şcoală. Nu din cauza războiului.
Oricum, războiul a venit şi am rămas în Anglia, împreună cu mama mea şi sora mea. Apoi, după război, comunismul a venit în România, astfel încât nu ne-am mai întors. Tatăl meu nu a reuşit să iasă din România şi a fost închis de comunişti.
În 1939 aveam 11 ani şi, prin urmare, am mers la o şcoală de pregătire, o şcoală privată. Şi abia după 2 ani am fost pregătit să merg la o şcoală publică. De fapt, şi aceasta tot o şcoală privată. Am fost la Colegiul Winchester, şi apoi la Cambridge, pentru că am vrut să devin un arhitect şi Cambridge avea o şcoala de arhitectura, în timp ce Oxford nu. Şi în aceste zile, pe ansamblu, fie se mergea la Oxford, fie la Cambridge. Nu au fost atât de multe alte opţiuni. Lumea s-a schimbat. Acum nu mai este aşa. Deci, m-am dus la Cambridge şi am devenit un arhitect.
R.M.: Aţi avut o carieră distinsă în Marea Britanie, în calitate de director al Comisiei Regale de Arte Plastice. Din curiozitate, faptul că sunteţi români v-a ajutat sau v-a împiedicat în carieră? Ş. Cantacuzino: Ei bine, nu stiu dacă se poate vorbi despre "distins". Dar, totuşi, am avut o carieră. Nu cred că a fi român ,m-a impiedicat. Cred că, dacă a avut inlfuenţe, ele au fost pozitive. Deoarece numele este neobişnuit, exotic. Şi, în acelaşi timp, am avut parte de o educaţie engleză, cu excepţia claselor primare, pe care le-am făcut în România.
Şi venind la vârsta de 11, de fapt, a însemnat că am putut să vorbească limba engleză, cum ar fi o persoană engleză, şi nu cu accent. Deci, nu cred că nu au existat probleme cu privire modul în care m-am descurcat în Anglia.
R.M.: În această perioadă petrecută în Anglia aţi fost în contact cu românii sau cu instituţiile româneşti? Ş. Cantacuzino: Nu prea mult. Pentru că tatăl meu a fost în închisoare. Din 1948 până în 1953 şi apoi, în anii 50, ştim cu toţii, lucrurile au fost foarte, foarte dificile. Aproape nimeni nu a ieşit din ţară.
Câteva persoane au trecut în Austria. Dar era extrem de dificil să ieşi din România şi astfel a fost greu să comunic cu tatăl meu. Cât timp a fost în inchisoare, nu am putut vorbi cu el. Şi după ce a ieşit a fost în continuare periculos pentru el să reiau legătura. Dar sunt scrisori de la tatăl meu către mama. O corespondenţă aproape continuă, cu excepţia anilor de închisoare, între 1939-1959. A murit în 1960 fără să apucăm să îl mai vedem. A murit destul de tânăr, la vârsta de 61 de ani. În mod normal, cred că ar fi putut trăi încă 15 ani. Şi, desigur, mai toţi ştiu că după ce a murit Gheorghiu-Dej a devenit un puţin mai uşor să vizitezi rudele din Vest. Şi cred că, dacă el ar mai fi trăit 6 sau 7 ani, cu siguranţă ar fi fost în măsură să viziteze. Eu am revenit pentru prima dată în România în 1971, la 11 de ani după ce a murit.
El a fost închis pentru că a încercat să scape cu alte persoane, cu barca, pentru a ajunge Turcia. Barca a avut scurgeri. A fost luna plină, şi totul a mers rău.
R.M.: Povestiţi-mi despre familia dumneavoastră. Ş. Cantacuzino: Cantacuzinii sunt o familie destul de veche. Primul Cantacuzino apare, destul de curios, în jurul perioadei lui William Cuceritorul (1066-1087). Ei au venit în România în timpul lui Mihai Viteazul. Andronic Cantacuzino a fost "mare vistiernic" al lui Mihai Viteazul, şi strămoşul Cantacuzinilor care trăiesc acum. El a venit de la Constantinopol.
Cred ca el a venit în parte, pentru că turcii au devenit din ce în ce mai agresivi, după ce l-au ucis pe tatăl sau, Mihai Saitanoglu. În acest context avea mai multe şanse să plece în Nord, în statele creştine din Ţara Românească şi Moldova. El a avut trei fii: "postelnic" Constantin Cantacuzino care s-a stabilit în Valahia, Toma şi Iordache care s-au stabilit în Moldova.
Fiecare dintre ei şi-au fondat propriile descendenţe familiale. De fapt, în Valahia, existau mai multe categorii. Eu am o descendenţă deosebită, deoarece eu sunt Cantacuzino Măgureanu-Deleanu, Măgureanu fiind muntenesc şi Deleanu moldovenesc, rezultatul unei căsătorie între un Cantacuzino-Magureanu şi un Cantacuzino-Deleanu, la mijlocul secolului 18.
R.M.: Spuneţi-mi despre titlul dumneavoastră de "domn". Ş. Cantacuzino: Am avut trei principi care au domnit: Dumitraşcu în Moldova, Şerban şi Ştefan în Ţara Românească. Suntem de asemenea descendenţi ai împăraţilor bizantini. Dar cred că principalul motiv pentru care suntem principi se datorează faptului că am fost desemnaţi de către Imperiu.
Ca Voievod al Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino a fost numit "domn", la fel ca şi Constantin Brâncoveanu, dupa el. Fiecare membru al familiei a avut dreptul de a apela la apelativul "domn" sau "prinţesă". Noi nu îl folosim prea mult. Nici tatal meu nu a făcut uz de el. Şi, în orice caz, atunci când monarhia Hohenzollern-Sigmaringen a fost stabilită, titlurile au fost eliminate. Şi aici, sunt britanic. Deci, eu nu am cu adevărat dreptul de a folosi titlul de "domn". În Anglia avem numai principi regali.
R.M.: Aveţi familie în Marea Britanie? Ş. Cantacuzino: Da, am două fiice şi cinci nepoţi. Doi sunt baieti. Mama mea a murit acum 10 de ani. Sora mea are patru copii şi doi nepoţi. Toţi în Londra, ceea ce este foarte frumos. Am un văr primar la Bruxelles, Matei Cantacuzino. Şi, din partea mamei mele, am doi veri primari, teoreticieni, unul în Manchester şi unul la Paris.
R.M.: Mulţi oameni mi-au spus că în ceea ce priveşte comunitatea română, aceasta vă priveşte ca pe un fel de lider. Ce părere aveţi despre acest lucru?
Ş. Cantacuzino: Ştiu. Cred că a fost Radu Onofrei, fostul ambasador, care a avut tendinţa să mă facă într-un fel de lider al comunităţii. Cred că lucrurile sunt foarte diferite de fapt. Pentru o lungă perioadă de timp nu am frecventat prea des diaspora românească. Am avut câţiva prieteni, ca Tileas şi Florescus, ambii de la Ambasada română din Londra de dinainte de război.
Deci, am avut câteva legături cu românii, dar nu aveam legături cu comunitatea românească. Îl mai ştiam pe Raţius, deoarece Tileas este înrudit cu acesta. Acest lucru s-a schimbat într-o anumită măsură, după'71, când am mers înapoi România, şi mult mai mult după'89, în special după înfiinţarea Fundaţiei Pro Patrimonio.
Dar am crezut niciodată că vom putea reveni în România, pentru că nu ne gândeam că va dispărea şi comunismului. Şi în acele vremuri cred că am întors într-un fel spatele României, lucru cu care sunt ruşinat. Pro Patrimonio, Trustul Naţional al României, este o organizaţie non-profit neguvernamentală organizaţie a cărei misiune este de a identifica, păstra şi pleda pentru moştenirea istorică a României.
Aceasta are rolul de a restabili, de salva şi revitaliza clădirile periclitate în beneficiul generaţiilor viitoare: clădiri istorice, situri arheologice, satele tradiţionale, meşteşugurile tradiţionale, etc. Pro Patrimonio este o federaţie de fundaţii naţionale autonome, în România, Marea Britanie, SUA şi Franţa, care au o misiune comună, un program comun de conservare, un site web şi un singur presedinte.
Eu sunt preşedinte fondator, iar din consiliul de administrare mai fac parte Lordul Chorley, Indrei Raţiu, Nicolae Raţiu, Michael Thomas. Avem sprijinul Fundaţiei Raţiu, trustului Mihai Eminescu, Lafarge Romcim şi UNESCO.
R.M.: Şi ce s-a întâmplat după '71? Ş. Cantacuzino: Când m-am dus înapoi în'71 m-am interesat foarte mult despre România. Posibilitatea de a vorbi româneşte a fost fundamentală. şi am avut parte de o vizită minunată, cu vreme bună, alături de o femeie arhitect, ghid de la Direcţia Monumente Istorice.
Am mers în traseu prin toată ţară, cu maşina, timp de zece zile. Ea nu doar a vorbi despre arhitectură. Am învăţat foarte multe de la ea - istorie, limba, obiceiurile, bucătăria românească.