Mircea Cărtărescu: "Oricine se opune PSD-ului este mai bun decât ceilalţi. Votul meu va fi negativ, marcat nu de entuziasm, nici de speranţă, ci de disperare."
În trei zile sunt alegerile şi n-am niciun chef de ele. Nu doar că nu mai sper că se va schimba ceva, dar mă-ncearcă şi o sumbră presimţire, ce se confirmă tot mai mult.
Cu o săptămână în urmă, un prieten foarte informat (catindează şi el la un coledzi) îmi spunea: „E nenorocire. Ne încalecă ăştia din nou. Să-i vezi ce vioi au redevenit, cum dau ulei şi zahăr prin toate satele, cum au împânzit cu afişe peste tot. Vine unul la mine şi zice: da’ dacă te votez, nu-mi dai şi mie ceva? Ce să-ţi dau, tată, ce-are una cu alta, pe ce lume te crezi dumneata? Ba pe ce lume te crezi tu, bă, că pesedeul, uite, dă la oameni...“. Citesc apoi în ziare despre încă un sondaj care confirmă că PSD este în avans cu câteva procente faţă de PDL. Într-adevăr e nenorocire. Suntem o ţară fără speranţă.
Slăbirea puterii PSD ar fi trebuit să fie principalul obiectiv politic al Alianţei D.A. încă de la constituirea ei. Urmaş al partidului comunist, devenit un ghem de ticăloşie şi corupţie, PSD nu merită să existe. Dacă a reprezentat vreodată pe cineva sau ceva, el tocmai asta a reprezentat: înapoierea noastră naţională, masa rurală, slab educată, şmecheria noastră, furtul propriei căciuli, tot ce face să fim, din toate punctele de vedere, în coada Europei. PSD mi s-a părut mereu, sub toate avatarele sale de 18 ani încoace, partea întunecată a vieţii noastre politice, povara care ne trage, orice-am face, înapoi. În loc de zdrobirea hidrei care-acum nu ne lasă să trăim, ştim cu toţii în ce circ ne-am petrecut ultimii ani. E marea greşeală a politicii noastre, indiferent de cine credem că e vinovat. Alianţa D.A. nu şi-a realizat, pur şi simplu, obiectivul major. S-a pierdut în schimb în uriaşa (şi bine regizata, încep să cred acum) porcărie a luptei dintre PDL şi PNL, dintre Băsescu şi Tăriceanu, care-a fost catastrofa noastră naţională în ultimii ani, nu numai pentru că a lăsat timp PSD-ului să respire şi să se refacă, ci şi pentru că a împărţit şi oamenii obişnuiţi, şi intelectualii în două tabere pline de ură una faţă de cealaltă. A fost cea mai mare diversiune din istoria noastră postdecembristă. Eu, personal, continui să-l văd în spatele acestei uriaşe manevre pe Dinu Patriciu, cel care, odată cu Alianţa D.A., a distrus speranţele noastre de europenizare rapidă şi eficientă. Nu sunt partizanul teoriilor conspiraţiei, totuşi înclin să văd aici, odată cu mulţi alţii, mâna Rusiei, în cele din urmă. Dacă n-ar fi aşa, ar fi inexplicabilă trădarea liberală, trecerea liberalilor de partea PSD, cu care vor ajunge probabil la guvernare, împlinind visul de aur al magnatului sus-amintit. Dincolo de pomeni de toate felurile, PSD a dus şi cea mai murdară campanie cu putinţă, bazată nu pe etalarea propriilor merite şi pe promisiuni rezonabile, ci pe mânjirea cu noroi a adversarilor. Primesc în cutia poştală un pliant, roşu şi negru de la un capăt la altul, asemenea romanului lui Stendhal, de care diferă însă printre altele la capitolul ortografie. Pe-o parte, cinci capete, retezate parcă, având alături explicaţii de tipul: „El vrea să facă linie de tramvai în zona Panduri!“ (adevărată crimă, să nu-ţi vină să crezi) sau „Din cauza lui Udrişte staţi cu orele în trafic“. Pe cealaltă, cu litere de-o şchioapă, lozinca „Tu înainte de toate“, a PSD-ului. Alături, cu cinismul naziştilor care scriau la intrarea de la Auschwitz „Arbeit macht frei“ (munca te eliberează), justiţiarii pesedişti adaugă: „Meriţi tot adevărul“. PSD şi adevărul? Un singur adevăr a însoţit vreodată acest partid, „Adevărul“ lui Iliescu, veritabilă „Pravda“ sovietică, nu întâmplător resuscitat azi de Patriciu. Altfel, cu un vers de Arghezi, gura măreţului partid „nu s-a deschis decât ca să ne-njure“.
Ce treabă să mai am eu, prin urmare, la alegerile care bat la uşă? Pe cine sau cu cine să votez? De la Revoluţie încoace n-am votat decât cu liberalii. Ei, mai votează-i şi acum dacă poţi! Acum mi-e greu să mai fac vreo deosebire etică între candidaţi. Dar oricine se opune PSD-ului e mai bun decât ceilalţi. A rămas pentru mine singurul criteriu. Votul meu va fi negativ, de data asta, marcat nu de entuziasm, nici de speranţă, ci de disperare. Dac-aş putea să-l compar cu ceva, ar fi cu una dintre cele mai triste zile din viaţa mea, când, la Budapesta, pe o ploaie torenţială, am stat trei ore la coadă în faţa Ambasadei României, având de ales între Iliescu şi Vadim Tudor pentru postul de preşedinte al ţării. Cred că n-o merităm, cred că noi, cetăţenii cinstiţi ai acestei ţări, am fost din nou înşelaţi ca ultimii oameni, trădaţi şi vânduţi atât pentru mizerabile interese locale, cât şi pentru ceţoase interese geostrategice.
Speranţa, se zice, moare ultima. Dar şi când moare, moartă e, n-o mai învii cu una, cu două.
Citiţi şi:
Recomandările noastre
