În superba sa monografie, "N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii“ (Humanitas, 2009), George Ardeleanu citează dintr-o notă informativă despre părerile marelui gânditor privind malignitatea delaţiunii ca substrat al ţesutului sordid şi antimoral al regimurilor totalitare.
E bine să ne reamintim ce gândea Steinhardt despre fibra pseudo-umană pe care miza statul poliţienesc de tip comunist sau nazist. Notează George Ardeleanu că este vorba de fapt de "o delaţiune despre delaţiune, o turnătorie despre turnătorie, având ceva din ironia crudă a «teatrului în teatru» din Hamlet-ul lui Shakespeare…" Iată aşadar ce îi spunea autorul "Jurnalului fericirii" turnătorului securist, fost coleg de la "Spiru Haret": "Eu am oroare de oamenii lipsiţi de caracter, de codoşi, de delatori, informatori, care sunt cei mai lipsiţi de caracter. Am avut mare dezamăgire în viaţa mea, fiind «turnat», trădat de cunoscuţi, prieteni. Cea mai sinistră categorie de oameni, adevăraţi denaturaţi, monştri, este aceea a turnătorilor de profesie, ciripitorii, informatorii, care nu merită decât dispreţ, desconsiderare, scuipaţi. Rău face regimul că încurajează în întreprinderi această oribilă categorie de oameni declasaţi, veroşi, cretini în general, lipsiţi de bun-simţ şi de conştiinţă, mai ales care-şi vând rudele, prietenii, cunoscuţii. Niciodată un regim politic nu are lungă durată, nu are un fundament solid, dacă se sprijină pe delaţiune, pâră, lipsă de caracter, trădare. Trebuie să se cultive încrederea în oameni nu neîncrederea, entuziasmul, nu frica, onoarea, nu dezonoarea." Celor care mai visează la un comunism pur, adoratorilor de ultim ceas ai "ideii comuniste", le-aş reaminti aceste cuvinte ale Steinhardt: "Iluzii, prostii. Tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi lucra. Tot acolo veţi ajunge. Tot la acelaşi rasism social, marxist nu mai puţin decât leninist (deşi ar fi, poate, om cumsecade, deşi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ţi face: eşti cum eşti, şi cum altfel nu poţi fi, trebuie aşadar să fii osândit). Asta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gura de tată şi ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor. Ştiu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător". (N. Steinhardt, "Jurnalul fericirii", ediţie îngrijită şi postfaţă de Virgil Ciomoş, Editura Dacia, 1991, pp. 150-151). În textul esenţial intitulat "Trei soluţii", testamentul politic al lui N. Steinhardt, găsim una dintre cele mai inspirate definiţii a experimentelor neo-caligulare ale veacului al XX-lea, când ideologii salvării imanente prin revoluţii totale au justificat cele mai macabre atacuri împotriva libertăţii umane: "…totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor care nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea". Altfel spus, totalitarismul este înrădăcinat în instinctul morţii, în nihilism, ură şi disperare. Vorbind cât se poate de onest, anul 2012 este nu numai anul Caragiale, cu tot ceea ce implică el, dar şi anul Steinhardt, de asemenea cu tot ceea ce implică el. Comentariile la acest articol sunt suspendate! Citiți și:
- SENATUL EVZ: Un om care a dat măsura umanului: Destinul lui N. Steinhardt (I)
Recomandările noastre
