Mircea Mihaies: "O speranta - minuscula, e drept - ca lucrurile pot intra pe fagasul normal: iesirea din amorteala si indiferenta a intelectualilor."
Dac-ar fi sa ne luam dupa cifre, Mihai-Razvan Ungureanu ar trebui demis nu o data, ci de trei mii cinci sute de ori. Logica e simpla: daca acum e dat afara din pricina a doi romani arestati in strainatate, atunci trebuie sa aiba parte de acelasi tratament pentru fiecare doi romani aflati in inchisorile lumii. In fata legii, pana si puscariasii sunt egali si nu vad de ce ar plati doar pentru tamplarul si electricianul arestati in Irak, si nu pentru toti colegii lor care poarta zeghe si mananca pe gratis, de la Shanghai la Marsilia. Altminteri, am ajunge la dezamagitoarea concluzie ca incepem sa avem nu numai cetateni romani de categoria intai si de categoria a doua, dar si puscariasi romani impartiti pe clase.
In aceeasi logica, ar urma ca fisa oricarui ministru de externe sa prevada ca la primii doi romani arestati in strainatate va fi demis. Mergand pe acelasi fir, bifam imediat si elementul agravant: ministrul de externe care nu-si informeaza superiorul de orice gainarie a cutarui betiv roman pripasit prin Tara de Foc e demis in mod automat. De unde am scos tampenia asta? Pai, din indignarea politicienilor si din otravurile nici macar distilate pe care ni le scuipa in obraz naimitii din televiziuni.
Cerand demiterea lui Ungureanu, premierul se pune intr-o postura extrem de vulnerabila. El afirma, implicit, ca a reusit sa rezolve toate celelalte sase mii noua sute nouazeci si opt de cazuri de borfasi, hoti, prostituate, traficanti de droguri si arme, spioni si calatori fara bilete in metrou. Si, evident, ar fi rezolvat-o si pe aceasta daca ministrul sau l-ar fi informat la timp...
Vedeti absurdul situatiei? V-ati prins de spil? Pana la proba contrarie, nu cred ca seful guvernului a miscat vreun deget pentru cetatenii romani intrati in conflict cu autoritatile din alte tari. Iar daca a fost informat si n-a facut nimic inseamna ca, la randu-i, ar trebui sa-si fi dat demisia. Spun c-ar fi trebuit sa demisioneze pentru ca de demis nu-l poate demite decat echipa lui Vacaroiu. Ceea ce oricum se va intampla daca logica de azi va fi valabila si maine. Si va fi.
Nu trebuie sa imping demonstratia mai departe pentru a avea intreg tabloul unei confruntari jalnice, pigmentata de nebunia stangii si de obisnuitul parfum de ospiciu al extremistilor. Cand un Vadim Tudor ajunge sa afirme ca natafletii prinsi cu camera de filmat erau „ofiteri sub acoperire” trimisi de Traian Basescu in Irak, iar presa preia cu juitari cvasi-sexuale o astfel de tampenie inseamna ca tara a pasit viguros pe panta autodistrugerii galopante si a delirului colectiv. Cand oameni in toata firea pot fi dusi de nas atat de usor de posturile de televiziune aservite grupurilor de interese economice inseamna ca ne meritam soarta.
Nu mai e decat un pas pana cand vom deveni un spatiu in care legea va fi administrata cu pistolul si diferentele de opinie rezolvate cu praful de poloniu turnat in ceasca de cafea. Desi am reusit sa pacalim Vestul, galopam ca lo-viti de streche spre-un Est tulbure, al autoritarismului sufocant si-al violentei fizice extreme. Avand la dispozitie o armata de jurnalisti corupti si forta de impact a televiziunii, orice jaf la drumul mare va fi lesne prezentat drept „interes national” si oricine se opune potlogariilor afaceristilor venali drept un dusman al linistii si ordinii. Nici nu va fi nevoie ca oligarhii sa-si trimita intotdeauna asasinii platiti: vocile independente vor fi anihilate de piatra omului simplu si de bulanul grupurilor autointitulate „revolutionar-patriotice”.
Cartea pe care o joaca in clipa de fata Romania este de importanta covarsitoare. Sansele sunt jumi-juma. Dar balanta pare sa incline tot mai mult in partea „oligarhilor”, beneficiarii unui aparat de propaganda fara precedent. Semnalele venite dinspre electorat arata mai degraba deruta si confuzia, dovada ca tintele au fost, mai mult sau mai putin, atinse. Minciuna spusa cu obstinatie isi pierde caracterul grotesc-ridicol, insinuandu-se ca adevar de nezdruncinat in pliurile unor minti prea putin obisnuite sa-si faca propriile analize. Exista insa o speranta - minuscula, e drept - ca lucrurile pot intra pe fagasul normal.
Si anume, prin iesirea din amorteala si indiferenta a paturii intelectualilor. Oricat de batjocoriti si dispretuiti in acesti ultimi saptesprezece ani, ei au reusit sa readuca, de fiecare data, societatea romaneasca pe linia de plutire a bunului-simt. Deocamdata, ei sunt in postura ursului care asteapta sa-si vada umbra. O umbra ce se intinde din buricul Bucurestiului pana-n puscariile din Bagdad.