Nu se stinge bine un scandal, că începe altul legat de penibila adunătură numită guvernul Tăriceanu.
E greu de-nţeles pentru mine unde i-a găsit pe toţi întâiul motociclist al ţării. Oare atât de rău să stea lucrurile în partidul liberal, că minţile lor cele mai strălucite sunt incompetenţii, mincinoşii şi gafeurii care ocupă în prezent posturile de miniştri? Parcă a tunat şi i-a adunat. Lumea spune că am eu ceva cu liberalii. Credeţi-mă că nu e adevărat. Aş da orice să avem un partid liberal cu adevărat liberal, şi nu o roire flămândă în jurul unui butoi de petrol. Aş fi fericit să avem o guvernare liberală puternică şi competentă. Nu i-am cocoţat eu în posturi pe Eugen Nicolăescu, cel care-a reuşit să transforme sănătatea în boală curată, spitalele în focare de infecţie şi farmaciile în muzee, pe Adomniţei, semidoctul ministru al educaţiei, autor al unei „reforme“ repetente, pe Chiuariu, ministrul justiţiei cu dosar penal, în timpul căruia au fost făcuţi scăpaţi Năstase şi Iliescu, pe regele gafelor, ministrul de externe Cioroianu, cel care trimite ţiganii în lagăre de muncă şi se bate pe burtă cu regele Spaniei.
Nu sunt eu vinovat, în fine, de ultima - ar trebui să fie chiar ultima - nefăcută a siniştrilor miniştri tăriceni, oribila întâmplare cu ministrul transporturilor, Ludovic Orban. Dacă e adevărat ce scriu ziarele în legătură cu accidentul în care a fost implicat recent, avem încă o dovadă a mizeriei morale a acestor oameni care ne guvernează, a faptului că în ei nu găseşti nici umanitate, nici decenţă, nici respect pentru lege, ci doar o oarbă voinţă de a se agăţa de funcţii. Frica teribilă de a nu-şi pierde scaunul arată, în cazul lor - şi în primul rând al şefului acestei lamentabile găşti, primul-sinistru Tăriceanu - o lipsă de legitimitate, un sentiment că nu merită prin nimic înaltele locuri în care s-au trezit: ei ştiu că nu mai reprezintă de mult nici electoratul, nici alianţa care i-a adus la guvernare. În loc să mai reprezinte ceva, se mărginesc să dea o eternă reprezentaţie de bâlci, un freak-show care, iată, adaugă noi şi noi episoade. Un ministru care face un accident de circulaţie, lovind o tânără şi distrugând câteva maşini, iar apoi, în loc să-şi asume cu demnitate răspunderea, încearcă să muşamalizeze grosolan afacerea prin procedeele descrise pe larg în presa din aceste zile: mituire a victimei şi intimidare a ziarelor, îşi alterează grav imaginea în ochii publicului. Oamenilor nu le place să fie minţiţi de cei care-i guvernează.
Stimaţi prieteni care mă acuzaţi de lipsă de obiectivitate şi de atitudine antiliberală, credeţi-mă că aş vrea ca aceste fapte să nu se fi întâmplat. Ştiu inşi care le justifică pe toate, de-a valma, şi cărora li se pare că eu, criticând clanul care guvernează azi în România, vreau să distrug instituţiile şi democraţia. Dacă scriu că Tăriceanu, Adomniţei, Nicolăescu, Chiuariu (deja debarcat, slavă Domnului), Cioroianu sau Orban şi-au demonstrat de zeci de ori neseriozitatea şi incompetenţa, că PNL nu mai e de mult ce-a fost cândva, că parlamentul e corupt etc., asta înseamnă, pentru ei, că vreau dizolvarea parlamentului, a partidelor şi-a guvernului, că vreau, adică, dictatură. Dar eu vorbesc de oameni, nu de instituţii. Vorbesc de ticăloşie, nu de democraţie. De instituţii şi de democraţie nu se-ndoieşte nimeni, astăzi, în România. Eu, cu atât mai puţin.
Fiindcă veni vorba, vreau să răspund aici, pe scurt, la scrisorica de amor pe care mi-a făcut onoarea să mi-o trimită săptămâna aceasta preşedintele Camerei Deputaţilor, domnul Bogdan Olteanu. Prin urmare, aştern şi eu aici, dacă nu chiar o scrisoare, cel puţin un bileţel deschis:
Stimate domnule Preşedinte, daţi-mi voie mai întâi să vă felicit pentru recentul premiu „Secera şi ciocanul“ pe care l-aţi primit de la Societatea Timişoara, şi să vă doresc noi şi noi succese în activitatea de zi cu zi. Faptul că dumneavoastră, ditamai şeful politicienilor noştri, v-aţi pus în poblic cu un scârţascârţa pe hârtie ca mine mă onorează profund. Îmi închipui la câte treburi ce nu aşteptau amânare aţi renunţat ca să-mi zugrăviţi în îngândurata dumneavoastră epistolă pericolele cumplite la care mă expun cârmindu-mi inexpert bărcuţa pe apele politicii româneşti. Vă mulţumesc mult pentru sfaturile dumneavoastră înţelepte. Vă promit că n-am să devin niciodată carlist şi n-am să favorizez venirea la putere a legionarilor, nici măcar dacă, perfecţionându-se mijloacele de a călători în timp, m-aş putea întoarce în epoca dintre cele două războaie. Cu toate acestea, dacă mă mai ambetaţi cu atâta solicitudine, îmi voi asmuţi, aşa cum vă temeaţi, studenţii împotriva dumnevoastră. Fiind fete în imensa lor majoritate, fiţi sigur că ar provoca mai multe ravagii decât huliganii lui Nae Ionescu. Nu e de glumă: gândiţi-vă la nefericiţii Beatles fugăriţi de mase de admiratoare întărâtate!
Recomandările noastre
