Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > SENATUL EVZ: Şi ce dacă le-a violat pe suedeze?
SENATUL EVZ: Şi ce dacă le-a violat pe suedeze?

SENATUL EVZ: Şi ce dacă le-a violat pe suedeze?

Nu mă pricep să comentez episoade tragic-spectaculoase, dar totalmente lipsite de semnificaţie publică mai generală, precum saltul în gol din balconul parlamentului al unui electrician TVR cu probleme de familie şi, se pare, nu numai.

Strigătul său "Libertate!" pe targa cu care era scos din sala de plen arată că omul joacă într-o dramă interioară al cărei scenariu complex nu-l putem descifra, nici noi, nici pop-psihologii chemaţi să comenteze la televizor.

Nici nu cred că românilor le pasă cât negru sub unghie de situaţia tensionată din Coasta de Fildeş sau peninsula coreeană, cap de afiş în ştirile internaţionale actuale. Noua alianţă de guvernare la Chişinău se naşte cu greu şi încă nu avem veşti certe la momentul când scriu (poate azi, poate mâine). Ca atare, nu-mi rămâne decât să mă întorc la ultimul eveniment global care a fost cu adevărat prizat şi forfecat de publicul nostru: afacerea WikiLeaks.

Nu neapărat pentru că personajul central, Julian Assange, a semnat zilele trecute un contract de 1,2 milioane de euro pentru propria biografie. Asta nu face decât să confirme încă o dată principiul după care în democraţia capitalistă modernă revoluţionarii antisistem sunt iute absorbiţi în circuitul comercial, devenind involuntare reclame ambulante exact pentru ideile pe care le combat.

Multă cerneală a curs pe tema credibilităţii personale a lui Assange, un aspect prea puţin relevant pentru subiectul central, mi se pare. O fi fost sau nu sex prin surprindere cu suedeza adormită, în formularea de o eleganţă parnasiană a justiţiei scandinave? Nu ştim. A dezvăluit el vreo malefică conspiraţie a puterii, ce submina democraţia sau legea, precum în afacerea Watergate, cu care s-au făcut multe paralele? Evident, nu. Este individul un stângist uşor infantil, de genul crescut în majoritatea campusurilor occidentale, pe care nu atât ideea binelui umanităţii îi mână în luptă, ci mai curând dorinţa de celebritate şi de a lovi cu orice preţ în acest inamic-clişeu al tuturor tiermondiştilor rebeli fără cauză: SUA? Cred că da.

Însă aşa cum şi printr-un popă păcătos harul continuă să curgă, Assange este posibil să fi făcut multora, fără să vrea, un serviciu. În primul rând, paradoxal, diplomaţiei americane, principala ţintă a atacurilor WikiLeaks. În puzderia de documente publicate, oficialii SUA apar de fapt într-o lumină bună: corecţi şi realişti, uneori dând dovadă de umor fin şi judecată pătrunzătoare a caracterului personajelor ciudate cu care au de-a face în misiunile lor.

Dincolo de bârfuliţele colorate, dar secundare, copios citate în presă, mesajul principal al scurgerilor Wikileaks este acela al unei administraţii preocupate de problemele incredibil de complicate ale lumii contemporane, populate cu regimuri brutale, politicieni veroşi şi lideri săriţi de pe fix. Şi, mai cu seamă, o administraţie care este departe de a avea pârghiile de control şi impunerea voinţei proprii pe glob pe care le presupun uzualele teorii conspiraţionale – una din ele fiind chiar a lui Assange. Dimpotrivă, dacă ceva reiese limpede din aceste comunicări confidenţiale, este exact conştiinţa incertitudinii şi a mijloacelor limitate cu care diplomaţii occidentali se văd nevoiţi să lucreze. Între altele, inclusiv pentru a apăra viaţa şi proprietatea dlui Assange şi a familiei sale.

Al doilea efect pozitiv al dezvăluirilor este că a pus în discuţie foarte serios, din nou, compromisul între nevoia opiniei publice democrate de a şti tot ce se întâmplă şi nevoia oficialilor de a păstra uneori discreţia în munca lor pentru fi eficienţi. Greşeala multor comentatori, mai ales în România, este că au devenit ca de obicei sentenţioşi sau isterici, după obiceiul nostru de a spune doar lucruri stridente din teama de a nu trece neobservaţi.

Or, la dilema de mai sus nu există soluţie, una pentru totdeauna. Compromisul în chestiune e unul fluid, cu soluţii temporare şi dependente de context. Fără Wiki- Leaks n-am fi dezbătut acum renegocierea compromisului în era internet şi free-sharing, nici n-am fi avut ocazia să observăm că doar în lumea noastră liberă, a democraţiilor, este posibil să avem această discuţie – şi pe Julian Assange. Nu vă aşteptaţi curând să regăsiţi echivalente în China, Rusia sau Cuba.

Şi apoi, să nu uităm înfăţişarea, orice s-ar spune. Unii se simt pur şi simplu bântuiţi de aerul său cumva nenatural. Alţii – sau altele – găsesc dimpotrivă foarte atrăgătoare făptura lui silfidică, din altă lume. Să fie instinctul matern pentru ultimul născut din basme, totdeauna mai plăpând? Să fie sensibilitatea noastră post-modernă, educată întru cosmopolitism de Stăpânul Inelelor, Avatar şi alte creaţii asemenea? La urma urmei, cum să-ţi închipui că ar putea fi elful Legolas, la fel de ivoriu-transparent şi bun ochitor cu săgeata dreptăţii, un personaj negativ sau care se poartă necavaleresc cu femeile? Şi femeile suedeze, pe deasupra…