Între atâtea dispute fără cap şi coadă, există două lucruri sigure pe care le afli zilele astea de la televiziunile româneşti, intrând astfel pe terenul ferm al faptului obiectiv.
Între atâtea dispute fără cap şi coadă, există două lucruri sigure pe care le afli zilele astea de la televiziunile româneşti, intrând astfel pe terenul ferm al faptului obiectiv: primul, că sunt fix nouă milioane de biciclete în Beijing; iar al doilea, că avem o explozie a preţului alimentelor, deci ceva trebuie făcut urgent. Chiar şi prostii, inacţiunea fiind duşmanul suprem al comentatorilor. Mass-media, ca fenomen democratic natural, au oroare de vid.
Plimbarea microfonului prin pieţe s-a perfecţionat sub guvernarea Năstase, ca formă rară de exprimare liberă în prime-time: vedeam babe cu pătrunjel înjurând mafia tarabelor; rackeţi duri de pătlăgele; şi, când tensiunea ajungea insuportabilă, descinderi triumfale de blănculeşti şi rovane, aplicând amenzi şi confiscând alifii expirate. O, ce vremuri, cu ziariştii apoape de popor, reflectând adevăratele sale preocupări; nu ca acum, când se ţin doar de blocajele justiţiei, obosind naţiunea.
De aceea pică precum un balsam pe rană ocazia neaşteptată, oferită de reaprinderea inflaţiei, de a mai clămpăni aberaţii şi pe alte teme decât declaraţiile lui Băsescu sau Bogdan Olteanu, acest Elie Wiesel autohton luptând cu naziştii pitiţi în societatea civilă şi, pentru variaţie, cu corupţia din America. „Explozia“ preţului alimentelor e dată drept certă - un fapt, vorba aia - deşi statistica ne arată creşteri cu o singură cifră, greu de sesizat dacă nu le afli de la TV. Dar cine mai crede în statistica INS, dacă până şi economiştii se chinuiesc să devină populari arătând că are nu ştiu ce hibe ascunse?
Apropierea Crăciunului dă anchetelor un frison de urgenţă. Chiar dacă „scumpirea preţurilor“ - ca să păstrăm limba telejurnalistică, apropiată de popor - n-are amploarea dramatică de pe ecran, ea a fost o realitate în ultimele luni. În logica de talk-show nu ne rămâne decât să prindem vinovatul, să-l spânzurăm de felinar şi, aplicând o generoasă subvenţie ici, un sănătos mercurial dincolo, să rezolvăm problema. Este ceea ce se şi propune, într-o sarabandă de experţi bâlbâiţi, politicieni spăşiţi (puterea) sau inflamaţi (opoziţia), sindicalişti şmecheri şi producători agricoli care nu pierd o ocazie să ceară bani de la buget (oficial, susţinere agricolă). Hazliu e că toţi par să se înţeleagă de minune, ca un grup de eroi în luptă cu adversarul nevăzut, deşi spun lucruri perfect contradictorii.
De exemplu, un domn de la panificaţie zice că pâinea e mai scumpă fiindcă sunt mulţi producători la negru. Sigur, corect e să-şi plătească toată lumea impozitele, dar oricum preţul pâinii nu ar scădea prin eliminarea evazioniştilor; ar rămâne la fel sau ar creşte. Un legumicultor se vaită că supermarketurile nu îl plătesc corect, confiscând ele tot profitul. Traducerea? Detailiştii îi forţează pe producători să coboare preţurile, ceea ce poate fi neplăcut pentru ultimii, dar nu neapărat pentru consumator. Când un moderator propune o lege antispeculă, toţi dau înţelepţi din cap, ca şi când ar şti cineva ce e aia. Când se vorbeş te de plafonarea preţurilor, producă torii tac, ca şi când asta n-ar fi împotriva intereselor lor. Cam pe aici suntem cu analiza.
În realitate, cauzele scumpirii alimentelor sunt trei. Primele două ţin de tendinţe din economia globală, sunt documentate serios în publicaţiile internaţionale, şi ca atare nu interesează pe nimeni în România, că nu fac rating. Le amintesc doar în treacăt: cererea asiatică în creştere, cu precădere în China; politica SUA de a subvenţiona masiv etanolul combustibil făcut din porumb, ceea ce a virat cam o cincime din producţia globală în această direcţie, transmiţând un şoc de preţ în toată industria alimentară.
A treia cauză este pur internă şi se întrevedea de astă-vară, de când guvernul şi-a contrabalansat slăbiciunea politică printr-o cascadă de salarii, pensii şi beneficii sociale. Cu mai mulţi bani în buzunar, chiar dacă inegal distribuiţi, consumatorul român supralicitează. În plus, prin componenta psihologică a inflaţiei, piaţa anticipează intrările de cash, înainte ca el să ajungă efectiv la pensionari, iar fabricanţii fac tot ce pot să accentueze efectul (vezi predicţiile alarmiste că „pâinea se va scumpi cu 30% până în ianuarie“).
Prostii: pe o piaţă fără monopol, ca la alimente, consumatorul dictează preţul, care n-are legătură cu costul inputurilor sau războaiele de împărţire a câştigului pe lanţul de producţie. Scăderea TVA când aşteptările sunt inflaţioniste lasă preţul final exact unde este, oferind doar o marjă mai mare de profit pe care să se păruiască industriaşii. Mercurialele creează penurie de bunuri, ca în Rusia sau Venezuela. Dacă vreţi să ştiţi cine e de vină, uitaţi-vă deci spre guvernul care a risipit prosteşte una dintre realizările lui Năstase (calmarea inflaţiei) şi spuneţi-i să oprească pompa de bani, nu s-o dea mai tare; şi, de ce nu, spre cei nouă milioane de biciclişti din Beijing, care vor carne de porc mai multă şi mai de calitate.