Poate vă sună curios, după câte discuţii aţi văzut la televizor, dar este pur şi simplu fals că salariaţii cu studii superioare trebuie plătiţi cu dublul salariului minim pe economie, de 500 lei, cei cu studii de scurtă durată sau medii cu 1,5 din acest salariu ş.a.m.d.
Interpretarea aceasta, care văd că a ajuns generală, se bazează pe superficialitate în citirea legii, din grabă sau interes. Dacă ne uităm pe textul contractului colectiv de muncă pe 2007-2010, negociat la începutul acestui an de partenerii sociali, găsim formularea corectă: treptele respective se aplică „personalului încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este... etc.“.
Deci obligativitatea se referă la natura şi cerinţele postului ocupat, nu la diploma pe care se întâmplă să o aibă (sau nu) angajatul respectiv, ceea ce este o diferenţă crucială. Ca atare, unui angajat cu studii superioare nu i se aplică prevederea decât dacă pentru munca lui există o cerinţă legală de studii. Sunt multe profesii de acest fel: nu poţi să fii medic, jurist, expert contabil sau asistent veterinar fără diploma respectivă. Dacă practici aceste meserii fără ştampila de la stat, te ia poliţia. Însă poţi foarte bine să fii manager de proiect, expert programator, ziarist sau chiar director de firmă cu sau fără studii de vreun fel anume, pentru că legea nu prevede astfel de obligaţii - şi nici nu este normal să o facă. Dacă eu am un IMM specializat în reţele de calculatoare şi angajez câţiva băieţi care se pricep la asta, este treaba mea dacă îi iau de la Facultatea de Automatică, de la Construcţii, direct din liceu sau de la coada vacii.
Nimeni nu impune condiţie de studii. La fel, nu este nicio lege care să oblige ca managerii sau agenţii de vânzări să aibă diplome de vreun fel: dacă sunt buni şi performează, pot să aibă şi opt clase. Oricine poate să-şi facă un IMM - dacă nu mă înşel, strategia oficială a guvernului este chiar să încurajeze antreprenoriatul şi mobilitatea profesională în rândul „grupurilor vulnerabile“, inclusiv şomerii tineri cu diplomă produşi de sutele de universităţi de mâna a şaptea apărute în România după Revoluţie, scop în care o grămadă de bani europeni vor fi folosiţi în următorii ani - şi să devină directorul lui.
În niciunul dintre cazurile citate prevederile din contractul colectiv de muncă nu se aplică, pentru că nu există condiţii obligatorii de studii pentru funcţie, iar salariul minim al acestor oameni, chiar dacă au diplomă universitară, trebuie să fie tot 500 lei. Asta nu este o chichiţă avocăţească şi nici o chestie marginală, care priveşte două-trei sute de persoane, ci una fundamentală, de principiu, care poate afecta sute de mii de slujbe din sectorul privat.
Există semnale că, deşi anul 2008 nici n-a început bine, camerele de muncă, inspectorii, autorităţile fiscale şi mulţi alţi băgători de seamă, care îşi măsoară succesul prin numărul de întreprinderi private hărţuite pe săptămână, au început să solicite patronilor plafoane de salariu mărite nu în funcţie de cerinţele postului, cum spune legea, ci de diploma pe care o au angajaţii lor. Practica nu e nouă, ci se înscrie în tradiţia birocratică a inspecţiilor abuzive, de către instituţii care îşi fac singure reguli interne, după cum le taie capul.
E curios că liderii sindicali, mulţi fiind jurişti şi altminteri foarte meticuloşi cu articolele de lege când le convine, propagă sistematic în media această formulare greşită a „salariului minim de 1.000 lei pentru angajaţii cu studii superioare“. Asta doar aşa, ca o notă de culoare. Mai periculos este faptul că, pas cu pas, ceea ce era un mecanism de protecţie socială - salariul minim asigurând pe angajat împotriva angajatorului rapace şi exploatator, de unde ideea intervenţiei statului în această relaţie contractuală - tinde să devină un mare sistem de management salarial naţional, în care un consiliu suprem de înţelepţi decide periodic cine şi cu cât este plătit.
Pentru că, dacă e de înţeles ideea de salariu minim (nimeni să nu cadă sub suma X, care ar fi limita de supravieţuire), pe ce motiv această limită este o dată şi jumătate pentru un tehnician şi de două ori mai mare pentru un absolvent de facultate? Ei trăiesc în altă lume, unde viaţa este de două ori mai scumpă decât pentru muncitori? Trec peste micul paradox amuzant că în 2008 salariul minim pe economie negociat de patroni şi sindicate a ajuns mai mare decât cel acordat de guvern angajaţilor săi din sectorul public, ceea ce răstoarnă complet argumentul că piaţa liberă e dominată de patroni hapsâni, iar statul e mâna generoasă care face dreptate.
Dar ideea în sine de salariu precizat prin lege şi diferenţiat după studii - şi, la un moment dat, după alţi factori sociali - este una de bază în viziunile corporatiste, precum cea aplicată în Italia fascistă sub Mussolini, în care societatea trebuie organizată după o ierarhie strictă, iar fiecare pus la locul său „după merit“, printr-un inteligent sistem de planificare naţională. Iar corporatismul este exact opusul societăţii concurenţiale şi deschise pe care pretindem că o construim noi azi.
Recomandările noastre
