SENATUL EVZ: Poliţia Rutieră Giurgiu şi "modelul Amăriei"

Nu-mi place să dau exemplu păţanii personale, dar de data asta cred că am una ilustrativă pentru problema românească, mai general, pe care vreau s-o ridic.

Mă întorceam vineri de la Sofia şi, după traversarea paraditului pod peste Dunăre, mă opreşte poliţia cu radarul pe şoseaua Prieteniei din Giurgiu. Viteza incriminată: 61 km/oră. Acuma, pentru culoare locală, trebuie descrise "împrejurările faptei" (aşa se zice la Poliţie, nu?): asta e o şosea la marginea oraşului, cu două benzi pe sens, parte din tranzitul obligatoriu spre Bulgaria. La ceas liniştit de seară, zăboveau acolo două echipaje de rutieră, între care maşina MAI 13882 şi agentul Mircea Tumac, cu care am avut discuţia de rigoare. Echipajele nu stăteau nici un pic mai la vale, în intersecţia de pe centură, unde se îmbulibăşeau TIR-uri ieşind din vamă şi ar fi trebuit dirijate. Nici spre Bucureşti, pe DN 5, unde au început lucrări de reabilitare, cu îngustări şi cozi. Nici în punctele fierbinţi din judeţ unde se înregistrează accidente din cauza vitezei. Presupun că dl comisar şef Marian Popescu, şeful Poliţiei Rutiere Giurgiu, are o listă cu aceste puncte roşii, de care între timp am făcut şi eu rost. Nu, ele stăteau lejer în umbra pomilor ce mărginesc baza sportivă, pe o şosea lată şi semi-pustie, fără şcoală sau alt motiv de aglomerare, unde nu s-a produs în ultimul an nici un eveniment rutier notabil, afară de răsturnarea unei căruţe cu fier vechi. Ce mă interesează nu e sancţiunea mea (minoră, ca şi contravenţia, aşa că n-o să pierd vremea să contest de vreme ce formal agentul Tumac şi şefii săi sunt acoperiţi de regulament). Doar îmi ima­ginam că am fi la o discuţie TV cu dl. comisar şef Popescu din Giurgiu, am face împreună o listă de priorităţi pentru serviciul său şi parcă văd cum ar începe dânsul să se vaite ce greu e să le îndeplinească: nu are oameni; munca în stradă e grea; salariile s-au tăiat cu 25%; maşinile poliţiei sunt vechi; cheltuielile materiale s-au redus şi ele; în general Poliţia Rutieră nu prea are resurse. Totul e adevărat. Uimitor, enervant pentru public şi de natură să creeze Poliţiei o imagine proastă este însă faptul că în aceste condiţii se găsesc totuşi resurse destule pentru a ţine două maşini şi patru agenţi degeaba, oprind şoferi care merg cu 60 km/oră, făcând cu ei conversaţii şmechereşti şi pictând câte un sfert de oră la un proces verbal pentru abateri triviale. Dacă n-o fi fost cumva vreo grevă prin exces de zel la Poliţia Giurgiu vinerea trecută, atunci sigur avem de-a face cu o decizie managerială greşită – adică nu ilegală, ci doar dovedind lipsă de discernământ în folosirea resurselor, multe, puţine, câte sunt. Sau poate că subordonaţii îl fac pe dl. comisar şef pe la spate, aflându-se în treabă prin oraş să le treacă vremea, ceea ce tot management slab se cheamă. Acesta este "modelul Amăriei" de funcţionăreală, patentat cu ani în urmă de şeful PNA, dacă vă amintiţi. Ca să arate că are activitate şi se luptă din greu cu corupţia, deci nu-i rămân oameni şi timp pentru a mai ancheta miniştri sau preşedinţi de judeţe, procurorul Amăriei umplea statisticile cu controlori de tren, portari de instituţii şi medici de dispensar de ţară, pe care, zelos şi perfect acoperit de regulament, ca şi amicii noştri, agentul Tumac şi comisarul şef Popescu, îi executa nemilos cu legea în mână. Aşa făcea el ordine în ţară. Exemple din astea arată că instituţiile noastre nu-şi propun de fapt să rezolve probleme, ci doar să aplice demonstrativ nişte regulamente, să nu zică cineva că stau degeaba. Modelul a prins şi a proliferat. Curtea de Conturi e celebră pentru faptul că muşcă şi nu mai dă drumul cu lunile, precum un doberman scăpat din lesă, când prinde trei chitanţe de taxi decontate greşit şi un sac de cartofi lipsă. Dar n-are resurse şi nu vede maldărul de licitaţii mânărite care Ii se prăbuşesc inspectorilor în cap când dau să iasă pe uşă. Nu cred că ştiţi vreo anchetă la nivel înalt care să ducă undeva, pornită de la sesizarea Curţii de Conturi. Corpurile de control – ale Guvernului; şi ale fiecărui minister – aproape ai crede că s-au desfiinţat, aşa obscure sunt. Nu am mai auzit nimic de la ele de pe vremea lui Ponta; nici măcar gargară, ca atunci. De Autorităţile de Management pe fonduri UE, ce să mai vorbim. Ele sunt Franz Kafka pentru beneficiarii corecţi de grant, care trebuie să-şi concedieze doi angajaţi şi să angajeze trei contabili ca să mute TVA în diverse coloane şi să justifice narativ 0.5 euro diferenţă din cursul de schimb. Ocupaţi cu aşa operaţiuni de exactitate farmaceutică şi aprobarea de rapoarte în 15 exemplare, pe care ştampila trebuie să fie fix în colţul prevăzut în manualul de raportare, şefii lor atotputernici, care au schimbat câte zece miniştri, nu mai au săracii vreme să se interseze ce licitaţii otova de zeci de milioane se fac prin Teleorman, Buzău sau alte locuri, sau ce bine le merg decontările pe bandă rulantă fundaţiilor miniştrilor de tip Botiş. Să-i înţelegem: n-au resurse, sunt acoperiţi de regulament, etc. Dar cum să nu fii plin de speranţă că această ţară îşi va remedia în scurt timp problemele, din moment ce strategia de toleranţă zero tip Amăriei şi precizia germană în aplicarea legii funcţioneză până şi pe şoseaua Prieteniei din Giurgiu?