Preşedintele Partidului Naţional Liberal, Crin Antonescu, vrea să intre în istorie. El speră ca la viitoarele alegeri prezidenţiale să ocupe scaunul lăsat gol şi cald de detestatul Băsescu.
Mă tem însă că se va întâmpla după zicala lui Creangă: "Doamne, apără-mă de prieteni, că de duşmani mă apăr şi singur..." Concentrat cu toată forţa diamantină a urii sale asupra păpuşii de ceară băsesciene, în care înfige ac după ac, Antonescu nu prea mai e atent în ultimul timp la subtilele mişcări de învăluire ale dragilor săi tovarăşi şi pretini din opoziţie. Nu de la viitoarele alegeri încolo se va juca soarta atelajului eterogen USL, ea a început să se joace din clipa înfăptuirii sale, şi primele semne despre cine va câştiga şi cine va pierde sunt deja evidente. Într-un fel, nici nu e nevoie ca domnul Antonescu să devină preşedintele ţării ca să intre în istorie. El a şi intrat deja ca preşedintele PNL care a înjosit cel mai tare ideea liberală de la Gheorghe Tătărescu încoace. E adevărat, înaintea sa primulministru Tăriceanu a guvernat şi el cu sprijin de la PSD, şi până la urmă marea schismă a dreptei româneşti de la el porneşte, dar Tăriceanu n-ar fi îndrăznit niciodată să pactizeze cu duşmanul, trădându-şi propria ideologie, propria clasă socială, propriii alegători în felul în care a făcut-o succesorul său la preşedinţia partidului. Practic tot ce a făcut Crin Antonescu, de la venirea sa la conducerea partidului, a fost spre ruina acestuia, spre compromiterea ultimului partid istoric care mai înseamnă ceva. E adevărat, preşedintele Băsescu nu i-a preţuit niciodată prea tare pe liberali şi a încercat să-i dezbine. Am comentat la timpul său, în mod negativ, schisma produsă de el când a smuls o parte dintre liderii liberali formând PDL. Mi-am arătat mereu regretul că gruparea Stolojan, Valeriu Stoica, Sever Voinescu, Cristian Preda şi alţii s-a alipit la PD în loc să formeze un grup independent. Vocea lor a răzbit totuşi în marele partid şi în acest moment speranţa mea de reformare a PDL stă în ei. Dar sentimentul meu este că, în urma persecuţiei prezidenţiale, liberalii au devenit paranoici. Devenind astfel, obsesia Băsescu le-a întunecat puterea de judecată şi prudenţa, aruncându-i în braţele duşmanilor celor mai de temut de ieri. A fost o overreaction catastrofală din partea lor. Simbolul ei este alegerea lui Antonescu, cel mai paranoid dintre liderii PNL, ca preşedinte. El reprezintă, de fapt, frica liberalilor de Băsescu. Aceasta e puterea lui în partid. Fără băsesco-fobia liberală, Antonescu, un membru destul de obscur până atunci al partidului, ar fi rămas obscur şi azi. Imediat înscăunat, Antonescu a trecut la fapte, cu o hotărâre pe care adepţii i-o laudă, de parcă ar fi lăudabil ca, fugind de tigru, să te arunci în groapa cu lei. Mai întâi s-a aliat cu Dan Voiculescu, dovedit de CNSAS ca un vechi colaborator al Securităţii. Prin aceasta, preşedintele PNL şi-a asigurat Antenele, unele dintre cele mai sinistre surse ale poluării morale din anii din urmă. Totodată, însă, el a conferit legitimitate minusculului partid "de televiziune" şi a creat prin aceasta un trend extraordinar de periculos. Vadim cu ziarul lui nu ar fi putut face nici a suta parte din răul pe care Dan Voiculescu îl poate face cu postul lui de televiziune. Nu trebuie să ne jucăm cu astfel de lucruri. A urmat punerea pirostriilor cu PSD-ul, păcat de moarte al politicii româneşti şi căsătorie din care PNL nu are decât de pierdut. Căsătorie din interes, de ambele părţi, care nu poate ţine şi, vorba lui Dinu Patriciu, "nu poate aduce nimic bun". Când tu, un pitic, te însoţeşti cu forţosul din arenă, e limpede cine-şi va lua întotdeauna partea leului. Aş fi fericit ca astăzi să existe în opoziţie măcar un actor credibil, căci nu partidele sunt importante, ci viitorul nostru ca naţiune. Ceea ce văd nu-mi lasă însă speranţe. Opoziţia de azi, care încă de pe-acum îşi dispută acerb blana ursului din pădure, nu e cu nimic mai bună decât actuala putere şi, deocamdată, nu arată prin nimic că merită să-i ia locul. Liberalismul românesc, cel care a creat România modernă în parteneriat cu o monarhie înţeleaptă, merită o soartă mai bună. Clasa de mijloc are nevoie de el. Dacă însă îl vedem aliat cu securiştii şi foştii comunişti, nu avem cum să nu îl considerăm rătăcit pe căi greşite. Eu sper în redresarea lui, în debarasarea de "prietenii" de azi şi în întoarcerea lui unde i-a fost mereu locul: în centru-dreapta, la conducerea României.