Scufundaţi în nesfârşite ciondăneli de bodegă — care sunt departe de-a mai atinge rating-urile de altădată —, ratăm chestiunile cu adevărat importante.
E inevitabil să se întâmple aşa, de vreme ce agenda discuţiilor publice o stabilesc, de câţiva ani încoace, jurnaliştii cu interese în zona economico-financiară. Nu s-a scris îndeajuns despre aceşti micro-moguli, trataţi îndeobşte drept nişte simpli slugoi. În realitate, ei au devenit oameni cu ţinte personale cât se poate de clare. Mulţi dintre ei stau cu şezuturile pe conturi de sute de mii de euro (iar unii pe milioane), iar atunci când au necazuri cu fiscul intervine mogulul- şef şi rezolvă problema (ba chiar îi mai fericeşte, pe unii dintre ei, acordându-le, regeşte, credite la nivelul sumelor câştigate de un profesor în întreaga lui carieră didactică.) Au tot interesul să mute atenţia de la problemele de structură ale ţării, pentru că numai într-o ţară strâmb aşezată administrativ ei reprezintă ceva. Într-un sistem meritocratic, n-ar fi decât lacheii care deschid şi închid uşile, spionând, eventual, cu ochiul prin gaura cheii.
Se vorbeşte mult despre reorganizarea judeţelor — şi se vorbeşte prost. N-am întâlnit încă vreun politician care să explice limpede că actuala formă de organizare a ţării reprezintă, în sine, o sursă a falimentului. Discuţia s-a cantonat în zona pur politicianistă, de parcă ar conta în ce urbe se află capitala de judeţ, atâta vreme cât judeţele însele nu sunt altceva decât case de ajutor aservite clientelei din teritoriu. În ţările europene, tendinţa dominantă o reprezintă crearea de regiuni mari, în defavoarea departamentelor, a judeţelor şi a celorlalte forme de organizare inferioare ierarhic. La noi, dimpotrivă, ca la fotbal, se merge pe promovări masive: sate care nu aveau nici câini au devenit peste noapte comune, comune organizate în jurul birtului s-au metamorfozat în oraşe, iar oraşe fără industrie şi fără pic de viaţă culturală au fost avansate la excepţional în municipii.
De ce s-au produs toate aceste mişcări fals-ascensionale? Din motive strict conjuncturale, de satisfacere a clientelei. Activiştii de partid primeau răsplata pentru eforturile depuse: mai multe locuri de consilieri, primari mai bine plătiţi, organisme parazitare mai numeroase. Modelul a funcţionat şi la nivelul educaţiei. Comune debile din punct de vedere economic s-au trezit peste noapte cu licee unde nu aveau pe cine şcolariza, iar târguşoare adormite pe sub vâlcelele patriei au devenit "atractive" zone universitare. Atât de atractive, încât erau obligate să vâneze profesori prin centrele cu tradiţie. Consecinţa? Învăţământul superior de azi e marcat de neputinţă financiară, precaritate a resurselor şi corupţie generalizată. N-am auzit, nici din greşeală, ca vreun politician să atace una din aberaţiile durabile ale societăţii româneşti: şi anume, faptul că avem un număr incredibil de mare de comune şi sate incapabile să adune măcar fondurile necesare propriei funcţionări. Cum menirea lor fundamentală e să administreze resursele locale, mă întreb: de ce dau salarii miilor de funcţionari, când nu e nimic de administrat?! Ce rost are o primărie într-un sat unde nimeni nu plăteşte taxe? Primarii şi consilierii au de îndeplinit un singur rol: cel de agenţi electorali. Acesta e motivul pentru care nimeni n-a îndrăznit, de douăzeci de ani încoace, să taie în carne vie. Ar fi însemnat să-şi elimina propria bază de exercitare a puterii, retezând penele de păun — decorative şi bugetofage — ale credincioşilor subordonaţi. Ca un exemplu cu valoare demonstrativă, unul din cele mai slab dezvoltate judeţe ale ţării, Vaslui, a ajuns să aibă mai multe municipii decât unul din cele mai avansate economic, Timişul!
Absenţa raţiunii, calculul în termeni de rentabilitate politică, şi nu economică, au condus la o situaţie care- ar fi comică, dacă n-ar fi tragică: avem o mulţime de sate şi comune care mimează, grotesc, structura unor municipii, şi o mulţime de muncipii care nu diferă întru nimic de profilul pipernicit al unor cătune. Ele servesc strict caracuda politică, pentru că problemele şi suferinţele cetăţeanului sunt oricum pasate entităţii administrative superioare. Drept urmare, oraşele importante sunt nişte aşezări cu o geometrie variabilă, fluide din punct de vedere al numărului de locuitori, abuzive prin practicile sociale deja încetăţenite şi surse ale unei criminalităţi incontrolabile.
Fireşte că orice încercare de a pune ordine în acest haos finanţat masiv din bani publici stârneşte muşuroiul de interese, complicităţi, orgolii şi resentimente. Întrebaţi orice "ales al naţiei" provenit din unul din judeţele actuale dacă e de acord ca, de mâine, capitala regiunilor "mari" să fie în alt oraş decât cel în care locuiesc. Am făcut acest test cu câţiva parlamentari din Arad şi din Caraş, care s-au înnegurat brusc la gândul că viitorul centru administrativ al întregii zone va fi Timişoara. După cum bucureştenii înşişi au avut o reacţie cvasi-isterică la ideea reorganizării administrative a Capitalei. Reacţia-standard — şi în Bucureşti, şi în actualele capitale de judeţ — e aceea a pierderii unui statut despre care ai ajuns să crezi că ţi se cuvine. Înfăşurat în orgoliul localist, nu vezi că, în realitate, plăteşti cu vârf şi îndesat pentru a menţine în viaţă o formulă administrativă ineficientă, clientelară şi ruinătoare.
Recomandările noastre
