Vladimir Tismăneanu: "O cultură trăieşte prin valoarea dezbaterilor pe care ştie să le cultive."
Nu prin monolog autocentrat, discursuri monadice, ci prin interacţiune simbolică şi respect pentru idei cât se poate de diverse. Numai astfel se poate ieşi din provincialism şi intra în autenticele curente spirituale ale epocii noastre, cu frământările, angoasele şi dilemele ei. Revista „Idei în dialog“ (splendid ilustrată de Devis Grebu) ne-a obişnuit cu articole de o înaltă calitate a erudiţiei şi rigorii. Meritul este neîndoios al autorilor, dar şi al editorilor. Mă refer la directorul revistei, H.-R. Patapievici, la redactorul-şef, George Arun, şi la secretarul de redacţie, Alexandru Gabor. Din numărul pe luna octombrie reţin un excelent eseu, de o mare graţie stilistică, al filosofului Sorin Lavric, cu incitantul titlu „Coribantul şi menadele“.
Ştiu că nu pot face dreptate în acest text atâtor contribuţii excepţionale, motiv pentru care mă voi limita doar la trei subiecte. Primul este legat de rolul lui Cornelius Castoriadis, originalul gânditor post-marxist al imaginarului social, în desvrăjirea proiectului radical şi recuperarea unei mult amânate lucidităţi. Georgiana Perlea, doctorandă la New York University, publică prima parte dintr-un studiu despre „Castoriadis, acest Raymond Aron al stângii“. Titlu justificat cu citate pertinente şi cu o armătură demonstrativă fără falie. Sunt de acord cu autoarea că în România se vorbeşte prea puţin despre Castoriadis şi Lefort, dar se fac genuflexiuni în direcţia unor Slavoj Zizek (admirator al lui Robespierre, Troţki şi Lenin) ori Alain Badiou (filosof iresponsabil, discipol al lui Althusser, apologet al khmerilor roşii şi al revoluţiei culturale maoiste). Mai nou, Badiou este astăzi propagator al unei viziuni menite să-l transforme pe apostolul Pavel într-un fel de precursor al revoluţiilor anticapitaliste. Interesant este faptul că articolul din „Idei în dialog“ a apărut simultan cu un text devastator la adresa lui Badiou semnat de Mark Lilla, în „New York Review of Books“.
Profesorul de la Columbia notează că noul radicalism antiburghez simbolizat de Zizek şi Badiou îşi extrage seva nu din epistolele lui Paul din Tars, ci din capriciile neurastenice ale Emmei Bovary. Contribuţia Georgianei Perlea invită aşadar la o discuţie privind dificultăţile închegării unei stângi antibirocratice, democratice şi oneste.
Despre filosoful politic Carl Schmitt s-a scris enorm în ultimii ani. Amintesc biografia datorată lui Jan-Werner Muller, „A Dangerous Mind“. Schmitt a reprezentat romantismul politic ostil democraţiei parlamentare şi a devenit, în prima perioadă de după venirea lui Hitler la putere, una dintre figurile de vârf ale jurisprudenţei statului nazist. Asemeni lui Lenin, politicul i-a apărut lui Schmitt drept teritoriul unei competiţii inexorabile între „prieten“ şi „inamic“. Partizanatul este o fatalitate, iar pluralismul liberal indică, de fapt, o slăbire până la extincţie a instinctului de afirmare a vieţii. Revista publică un stimulant dosar Carl Schmitt, în care sunt atinse principalele teme nevralgice legate de moştenirea intelectuală a acestui Machiavelli (ori poate Hobbes) al dreptei revoluţionare moderne. Bogdan Iancu (coordonatorul grupajului), Marius Bălan şi Mihail Neamţu plasează, cu competenţă, exigenţă şi acurateţe, opera lui Schmitt în dezbaterile politico-filosofice mai vechi şi mai noi. Un text remarcabil prin luminarea abdicărilor morale ale teoreticianului unei democraţii antiliberale, de tip charismatic-plebiscitar, semnează Valentin Constantin, profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, pentru care Schmitt a fost „omul fără calitate“.
El se ocupă de momentele interogării lui Schmitt de către judecatorul american Robert Kempner în prima fază de denazificare. Ni se oferă fragmente fascinante din replicile acelui sofist de geniu care s-a autodefinit drept un „aventurier intelectual“. Schmitt a salutat pactul Molotov-Ribbentrop, în care a văzut consacrarea propriei viziuni privind împărţirea continentului între două imperii aflate în căutarea propriului Grossraum (adică a ceea ce naziştii numeau spaţiu vital, Lebensraum). Acest elogiu al jocului minţii în defavoarea recunoaşterii consecinţelor tragice ale unor opţiuni totalitare îi provoca lui Valentin Constantin o amară reflecţie: „Probabil că, uneori, am putea prefera ca demnitatea omului să se concentreze în responsabilitate decât să se refugieze, pur şi simplu, în gândire“. Să reţinem şi faptul că de prin anii ’70, Schmitt a devenit un răsfăţat al neostângiştilor care susţin democraţia radicală drept alternativa la cea liberală.
Un articol al politologului georgian Ghia Nodia examinează implicaţiile interne şi globale ale invaziei ruse. El avertizează împotriva hiperbolelor în interpretarea actualei situaţii: „Putin nu este un nou Hitler şi nici măcar un nou Stalin. Este puţin probabil ca lumea să fie în pragul unui nou Război Rece. Rusia deţine petrol şi gaz, dar nu şi energia ideologică necesară pentru aşa ceva“. Închei reluând mottoul acestui număr al revistei: „Pentru a se dezvolta şi a avea un impact, buna credinţă trebuie să audă că nu este subiectul deriziunii“ (Vaclav Havel).