Rodica Culcer: "Pe vremea comunismului se spunea, mai in gluma, mai in serios, ca lupta de clasa este de fapt lupta celor cu clase putine impotriva celor cu clase mai multe."
Era vorba evident despre activistii si politrucii cu educatia facuta pe puncte care ii supuneau sicanelor si persecutiei pe intelectualii autentici, mai ales daca avusesera „nesansa” de a fi studiat inainte de 1948 in Romania sau in strainatate.
Scriitori valorosi, distinsi medici, ingineri, profesori universitari, grupati in diferite „loturi” au avut parte de procese politice si de ani grei de temnita, pentru vina de a avea mai multe clase decat politrucii comunisti.
Aceasta diferenta de clasa facea, pe de o parte, ca ei sa nu prezinte incredere pentru ca nu puteau fi controlati, iar pe de alta parte, crea complexe de inferioritate in sufletele mici si negre ale exponentilor regimului de trista amintire.
Din pacate, ura fata de intelectualii de clasa nu a murit odata cu comunismul, dupa cum am putut constata in ultimele saptamani, de cand presedintele Basescu a avut ideea sa invite cateva dintre mintile stralucite si bine antrenate - in acceptia lui Constanin Noica - pentru o consultare la Neptun.
Dintr-odata, domnii Liiceanu, Tismaneanu, Plesu & co. au devenit tinta celor mai vehemente si adesea imunde atacuri, facand obiectul unor adevarate sedinte de infierare publica. Este drept, criticii lor sunt mai mult jurnalisti si analisti decat oameni de cultura, iar unii dintre ei au scris mai multe carti decat au citit.
Pentru ca personalitatilor mai sus-amintite nu le pot fi contestate totusi calitatile intelectuale si eruditia, s-au gasit alte teme de propaganda: 1. ca ar fi acceptat sa se iroseasca banul public pentru transportul lor cu avionul pana la resedinta prezidentiala de pe malul marii si 2. ca ar fi lingai ai presedintelui.
Nu conteaza ca raspunderea cheltuielii este a celui care i-a invitat si ca el, seful statului, dispune de un buget aprobat al institutiei prezidentiale.
Intelectualii sunt vinovati ca au acceptat invitatia, chiar daca au facut-o pentru ca eventual ar dori sa se implice in reformele propuse de presedinte! Nimeni nu i-a intrebat pe detractori daca implicarea in reforma constitutionala si legea lustratiei a devenit o atitudine rusinoasa pentru un intelectual.
A doua linie de atac, cea a obedientei si linguselii, nu tine cont de faptul ca personajele vizate nu au fost niciodata obediente fata de puterea politica, ceea ce se poate observa usor daca le recapitulezi parcursul din 1990 si pana astazi.
Dovada a pozitiei lor verticale, consecventa cu convingerile proprii si sustinuta de valoarea intelectuala intrinseca, este si faptul ca primesc reprosuri chiar de la oameni politici ai fostelor puteri, cum ar fi Emil Constantinescu, furios nevoie mare pe elita intelectuala, si Adrian Nastase, care a gasit cu cale sa-i atace si el in „Jurnalul National” din 4 iulie 2007.
Nu se poate ca domnul Nastase sa nu stie ca traditia consultarii unor personalitati academice exista si in alte tari, ca Franta si America de pilda, cel putin acolo unde presedintii nu se cred atoatestiutori; sau ca regii Romaniei se consultau si ei cu personalitatile intelectuale ale epocii, fara ca acestea din urma sa fie tratate de „circari de curte”, ca sa folosesc o comparatie aruncata in eter pe postul familiei Voiculescu.
Este adevarat insa ca nici unul dintre cei care s-a intalnit cu Traian Basescu la Neptun nu si-a oferit serviciile lui Adrian Nastase. Mai mult, au indraznit chiar sa-i critice guvernul. Indraznesc sa ma intreb public ce s-ar fi intamplat daca domnul Liiceanu nu ar fi ridicat glasul impotriva puterii PSD? Ar mai fi fost el criticat acum cu aceeasi manie proletara?
Ceea ce nu inteleg dusmanii „intelectualilor lui Basescu” este ca oameni ca Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismaneanu nu pot fi vreodata ai cuiva, pentru ca pretuiesc valorile spirituale mult mai mult decat actiunea politica. In ierarhia lor de valori, Kant, Heidegger sau Platon se situeaza deasupra oricarui om politic.
Exasperat de politica guvernului Nastase in domeniul culturii si al educatiei, Gabriel Liiceanu se intreba retoric intr-un interviu la EuropaFM: „Cine mai stie cine a fost prim-ministru pe vremea lui Kant?”.
Intr-adevar, Platon, Descartes sau Kant sunt mai bine cunoscuti decat conducatorii politici ai vremii lor. Oare de ce? Iata o tema de meditatie pentru toti oamenii politici si, eventual, pentru jurnalisti. Sper ca propunerea sa nu jigneasca pe nimeni.