Vladimir Tismaneanu: "Initial, Partidul Comunist si-a exprimat sprijinul pentru guvernul condus de socialistul de stanga Largo Caballero, dupa care, in vara lui 1937, a obtinut inlocuirea primului-ministru acuzat de… anticomunism".
Intr-un interval de un an, „Leninul spaniol” (porecla lui Caballero) se transfigurase intr-un „dusman al revolutiei”. Metode, cum se vede, utilizate dupa 1944 contra celor care se opuneau sovietizarii totale a Europei de Est.
Sub guvernul „tovarasului de drum” Juan Negrin (un Petru Groza avant la lettre), comunistii au acaparat controlul armatei si politiei secrete si au pus la cale represiuni sangeroase impotriva adversarilor lor politici.
Principalul lor oponent, POUM (condus de Andres Nin) a fost decimat la Barcelona in urma unei veritabile Nopti a Sfantului Bartolomeu, macabru macel imaginat de consilierii sovietici si oamenii lor din Brigazile Internationale, dus la cumplit sfarsit de subordonatii lui Diaz, Ibarruri, Lister si Carrillo (circa 500 de morti si peste 1.000 de raniti).
Procesul-spectacol al liderilor POUM (Gorkin, Arquer, Andrade, Adroher, Bonet) a inceput pe 11 octombrie 1938, in fata Tribunalului de Inalta Tradare si Spionaj din Barcelona, la 15 luni de la asasinarea in secret a lui Andres Nin si la 8 luni de la mega-procesul moscovit al lui Nikolai Buharin, Aleksei Rikov, Rakovsky, Iagoda etc.
Acestea sunt pagini infame din istoria comunismului spaniol pe care istoricii relativisti prefera sa le treaca sub tacere. Pentru o analiza detaliata a se vedea subcapitolul „Umbra NKVD-ul in Spania” din „Cartea Neagra a Comunismului”. Despre comunistii spanioli, amintesc cartea apostatului Jesus Hernandez, document cutremurator prin datele oferite despre tenebrele stalinismului mondial.
In acesta perioada, comunistii se afirma ca partidul ordinii terorist-birocratice, al monologului absolut. Iata ce se scria intr-un document al PC Spaniol din 1937: „Partidul nostru insista asupra urmatoarelor trei puncte: efectuarea unei epurari a aparatului militar si promovarea la varf a comandantilor care provin din popor, precum si neutralizarea campaniei anticomuniste; efectuarea unei epurari necontenite a elementelor trotkiste din spatele frontului; oprirea odata si pentru totdeauna tolerantei fata de ziarele, grupurile si indivizii care desfasoara o campanie calomnioasa impotriva URSS.” Calcaiul de otel al stalinismului impune o tacere mormantala stangii spaniole.
„Democratia populara” inseamna monolitism, inregimentare fanatica, ascultare neconditionata a unor ordine presupus sacrosancte. Orice expresie a diversitatii era asadar aprioric denuntata ca serviciu adus franchistilor, tot asa cum, mai tarziu, in Europa de Est sovietizata, calusul marxist-leninist va incerca sa suprime vocile protestului.
Organizat asemeni unui ordin religios, cu un Birou Politic direct conectat cu Ambasada sovietica, partidul comunist a instituit, in zona republicana, un regim terorist de pura sorginte stalinista. Ulterior, dupa stalinizarea Europei de Est si Centrale, Julian Gorkin, numarul doi al POUM, a scris in exil o lucrare cu titlul „Spania - prima incercare de democratie populara”.
Un alt veteran al POUM, Wilebaldo Solano, sustinea ca „primul experiment de democratie populara s-a aplicat in tara noastra”. Intre tacticile intrebuintate se numarau „infiltrarea aparatului de stat; cucerirea pozitiilor-cheie in guvern, armata, politie, servicii secrete; un monopol crescand asupra informatiilor (presa, radio, filme); cenzurarea sau reprimarea oricarei actiuni care ar putea pune in pericol politica stabilita de Kremlin”.
In acelasi sens, Walter Krivitsky, unul dintre defectorii de varf ai NKVD lichidat ulterior de agentii stalinisti, autorul cartii de memorii „In Serviciul Secret al lui Stalin” (1939), scria ca obiectivul lui Stalin era „sa includea Spania in sfera de influenta a Kremlinului” si sa impuna un regim totalmente controlat de sovietici.
Lucrul a fost confirmat mai recent, in 1996, de doi istorici militari rusi care au ajuns la concluzia: „judecand din numeroase documente pe care le-am analizat, Stalin a ajuns sa vada guvernul spaniol ca pe o ramura a guvernului sovietic, obligata sa asculte dictatul Moscovei”.
Problema centrala a razboiului civil din Spania a fost tocmai vulnerabilitatea proiectului democratic, incapacitatea fortelor republicane de a constitui ceea ce reprezinta centrul esicherului politic opus oricarui extremism polarizator. Scrie istoricul Stanley Payne: „Democratia este incapabila sa provoace un feroce razboi civil, insa violenta pre-revolutionara, o persistenta dezordine majora, precum si refuzul de a pune in aplicare legea, daca sunt duse suficient de departe, o pot face.”
Ceea ce s-a petrecut in Spania, prin rivalitatea disperata si adeseori absurda a diversilor actori politici, fiecare cu propria sa agenda, fiecare cu propria sa iresponsabilitate, a fost crearea unei structuri de oportunitate pentru scenarii dictatoriale de tip fascistoid sau stalinoid.