Au trecut două decenii de la sângeroasele zile din 13-15 iunie 1990. Precum în perioada aniversării Revoluţiei din 1989, Ion Iliescu devine foarte nervos când sunt examinate biografia sa şi moştenirea istorică pe care el o va lăsa României.

De cele mai multe ori contraatacă, "înfierând cu mânie proletară" pe cei care îndrăznesc să-i reamintească rolul predominant negativ pe care l-a jucat atât în comunism, cât şi în postcomunism. Preocupat aşadar să mistifice trecutul altora, fostul preşedinte Ion Iliescu şi-l uită pe al său. Cel care a pretins în repetate rânduri că ar fi fost un activist ideologic luminat, un adversar al "măsurilor administrativ-birocratice", apare din documentele recent accesate de istorici drept un inchizitor fidel liderului partidului şi doctrinei oficiale.

Nu, Iliescu nu a fost un Dubcek in embrio. Ideile sale nu erau de fapt înrudite cu cele ale reformatorilor de la Praga. Pluralismul i-a dat mereu frisoane. Mai puţin paranoic decât Ceauşescu, mai puţin rudimentar decât un Emil Bobu, mai puţin gongoric decât Dumitru Popescu, mai puţin maliţios decât Leonte Răutu, mai puţin inclement decât un Vasile Patilineţ, de pildă, activistul PCR Iliescu nu era mai puţin îndârjit întru "apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului".

Forma sa mentală a fost şi rămâne esenţial una a monolitului. În timpul dictaturii, nu ar fi cedat nicicum la capitolul "creşterii rolului conducător al partidului". Custode vreme de decenii al "angajamentului revoluţionar al tineretului", sacerdot devotat al unui marxismleninism încremenit, ostil oricărui revizionism, el a evitat cu stricteţe să devină un "fracţionist". Nu a semnat "Scrisoarea celor şase", preferând să contemple de pe margine convulsiile finale ale regimului.

Tocmai din aceste raţiuni, nomenklatura îl vedea drept urmaşul ideal al lui Ceauşescu. Masacrul din decembrie 1989 a fost falsul său botez ca "emanat" al unei revoluţii pe care nu a înţeles-o niciodată în semnificaţia ei autentic anticomunistă.

Sigur, peste ani, Ion Iliescu a admis, în discuţiile din volumul de dialoguri "Marele şoc", faptul că bilanţul comunismului a fost unul "globalmente negativ". Dar nu a ajuns să recunoască faptul că el însuşi a participat activ, înainte şi după 1989, la ceea ce a făcut din comunism o încarnare a Răului politic, social şi moral.

Între Iliescu, conducător al demascărilor de studenţi în 1956-1958 (prigoana începea cu macabrele şedinţe de denunţare şi era urmată de arestări, de bătăi cu sacii de nisip, de ani grei de temniţă) şi cel care denunţa manifestanţii paşnici din Piaţa Universităţii în 1990 există o continuitate incontestabilă pe care biograful politic, dacă este să scrie cu onestitate, nu o poate ignora.

Lexicul urii şi ura ca instrument politic sunt, în fond, inseparabile. Am aflat, graţie istoricului Adrian Cioflâncă, cât de implicat a fost Ion Iliescu în campaniile împotriva postului de radio Europa Liberă (o instituţie pe care ulterior avea să o decoreze, fără a-şi admite responsabilitatea pentru campaniile denigratoare de odinioară).

Totodată, a devenit cunoscut şi rolul lui Iliescu în politicile împotriva religiei şi în acelea, de o stupiditate fără margini, împotriva modelor "occidentale" (jeans, plete, barbă, fuste scurte, muzica rock etc.). Vedea pretutindeni pe atunci, la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, încercări de subminare, huliganism, "slăbiciuni ideologice". Doamna Ana Şincai poate depune mărturie pentru rolul lui Ion Iliescu, pe atunci ministrul tineretului (funcţie deţinută ex oficio de şeful UTC-ului), în pedepsirea participanţilor la demonstraţia studenţească de Crăciun, din 1968.

În 1970, fostul preşedinte cerea cu virulentă indignare antioccidentală "întărirea vigilenţei revoluţionare" şi saluta echipele terorizante care se ocupau cu sfâşierea fustelor şi tunsul obligatoriu în numele "asanării străzii" (anticipare a apelurilor din aprilie-iunie 1990 pentru "curăţirea" Pieţei Universităţii!).

Este într-adevăr şocant că la douăzeci de ani de la explozia de violenţă organizată statal, din iunie 1990, Ion Iliescu, liderul de facto al PSD, este încă un actor important al jocului politic într-o Românie ce-şi visează intrarea în normalitate. O normalitate întemeiată pe adevăr, nu pe legende propagandistice.

Ion Iliescu aparţine unui timp istoric revolut. Mentalul său este unul înţepenit în clişeele limbii de lemn comuniste. Ar fi putut să înveţe politic. Au făcut-o un Kwasniewski în Polonia, un Horn în Ungaria, un Iakovlev în fosta URSS. Ion Iliescu dovedeşte însă că eşuat să se emancipeze de leninismul care l-a marcat întreaga viaţă.