Horia Roman-Patapievici: "Răspunsul meu la scrisoarea deschisă pe care mi-a adresat-o Herta Müller şi-a ratat ţinta: nu a reuşit să declanşeze o dezbatere nici asupra statutului public al informatorului care nu a făcut crime, nici asupra valabilităţii punctului de vedere adoptat de ICR, acela al obligaţiei asumării, de către instituţiile liberale, a unei poziţii de neutralitate morală".
Deşi ultima chestiune ar fi putut fi readusă în discuţie prin declanşarea scandalului legat de expoziţia „Freedom for Lazy People. Un omagiu adus streetart-ului românesc (18-25 august 2008)“, organizată de ICR New York, nimeni, dar riguros nimeni nu a observat că reproşurile aduse Institutului Cultural Român de către autorii denunţului poliţienesc erau făcute din perspectiva ideii că o instituţie a statului român ar trebui să sprijine „arta naţională“, „arta decentă“, „arta cuviincioasă“ etc. În strategia cu care am relansat activitatea ICR în 2005, am dezavuat în mod explicit această perspectivă: aceea că instituţiile de cultură ale statului trebuie să aibă o agendă, în funcţie de care să împartă activitatea cetăţenilor-artişti în „bună“, dacă arta lor e considerată „naţională“, şi „rea“, dacă arta lor displace celor care se cred depozitarii „naţionalului“ în cultură. Am vrut să scot cultura de sub „naţionalizarea“ abuzivă la care a fost supusă de către statul comunist, pentru care valoare poate avea numai ceea ce este recunoscut în mod oficial.
Nu e nicio inovaţie în poziţia pe care am adoptat-o: este reafirmarea neutralităţii morale a instituţiilor statului liberal, teză bine-cunoscută teoriei politice clasice, pe care marxismul o declară „ideologie“ şi, deci, o consideră falsă, iar multiculturalismul, pe urmele lui, o consideră nu doar falsă, ci de-a dreptul reacţionară (multiculturalismul susţinând teza că statul trebuie să adopte explicit agenda „progresiştilor“). Dezbaterea la care speram să putem participa ar fi trebuit să examineze, prin argumente pro şi contra, dacă principiul neutralităţii morale a instituţiilor statului liberal, aşa cum l-am aplicat în cazul Antohi-Hoişie, a fost bine aplicat. Cazul scandalului artificial provocat la ICR NY de câţiva membri ai diasporei româneşti (care invocă eticul şi esteticul, dar nu ezită să cheme poliţia pentru a-şi impune opiniile) mi-a întărit convingerea că opţiunea mea este corectă şi că institu- ţiile de cultură nu trebuie nici să favorizeze formulele artistice care coincid cu gusturile conducătorilor lor, nici să le defavorizeze pe cele contrare. ICR trebuie să fie un partener neutru pentru toate formulele artistice viabile. Nu este nici avangardist, nici tradiţionalist. Se străduieşte să fie aşa cum se prezintă oferta artistică (valoroasă).
Putem generaliza acest principiu la cazul Şcolii de vară de la Berlin şi la ansamblul societăţii româneşti? Înseamnă neutralitatea morală pe care am invocat-o, şi care, în viziunea mea, nu este altceva decât neutralitatea tipică a statului liberal clasic, adoptarea unei poziţii amorale? Acesta este punctul de vedere al Hertei Müller. Respect acest punct de vedere: dar poate fi maximalismul etic morala publică a unei instituţii care produce efecte practice, atunci când nici legile speciale, nici Constituţia nu stipulează acest lucru? Sunt două posibilităţi: dacă da, atunci legea lustraţiei este inutilă - practica ei ar decurge din chiar aplicarea acestui maximalism moral. Dar toată lumea declamă necesitatea unei legi a lustraţiei! De ce? Răspunsul e unul singur: deoarece nu este deloc evident că e bine ca instituţiile să facă morala care le place conducătorilor lor, după plac: în statul de drept, trebuie să o poată face numai după lege. Anticomuniştilor le place morala care îi exclude pe comunişti. Dar dacă sunt la putere neocomuniştii, am aproba decizia lor de a-i favoriza numai pe simpatizanţii comuniştilor? L-am criticat pe Ion Iliescu pentru că a încălcat neutralitatea instituţiilor statului de drept. Am făcut-o pentru că nu era de-al nostru, pentru că era comunist sau pentru că încălca un principiu de drept? În ce mă priveşte, răspunsul e clar: faptul că era comunist era important, dar nu era sancţionabil legal; faptul că nu era de-al meu era secundar; vina lui clară era aceea că distrugea prin partizanatul său încrederea în statul de drept, impunând instituţiilor să adopte agenda sa politică şi morală. Ca om politic, Ion Iliescu îmi displace profund; ca om, îmi e indiferent. Dar asta, într-un stat de drept, nu înseamnă nimic. Până să fie condamnat pentru că a fost un înalt activist comunist (proiect utopic, în absenţa unei legi a lustraţiei), el trebuie condamnat pentru că a făcut rău, potrivit legii, adică pentru mineriade, pentru imixtiunea în justiţie în chestiunea restituirii proprietăţilor, pentru ordinul de a nu se da CNSAS dosarele şi aşa mai departe.
Speram într-o dezbatere, din care să pot şi să putem învăţa. Cât m-am înşelat! Ceea ce am primit, în locul dialogului, a fost un val de ură personală, o instigare la terfelirea persoanei mele fizice (care a inclus şi batjocorirea tatălui meu, mort de 23 de ani), care m-a îngheţat. În deplină imparţialitate, aceste atacuri au fost făcute la adăpostul anonimatului, pe formuri (cu două excepţii penale, Victor Roncea şi Andrei Bădin). Singura polemică civilizată a venit din Germania! Dacă cineva vrea să înţeleagă răul de care suferim, să înceapă cu acest rău, care, poate, explică tot restul: setea de a-i batjocori fără milă pe semenii noştri cu care suntem în dezacord; în loc de a-i convinge, dorinţa de a-i desfiinţa; în loc de a le vorbi, dorinţa de a-i strivi. Etica noastră socială? Să ne bem unii altora sângele - fără să ne dăm numele, dacă se poate.
Recomandările noastre
