Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > SENATUL EVZ: În vremuri de summit…
SENATUL EVZ: În vremuri de summit…

SENATUL EVZ: În vremuri de summit…

MIRCEA CĂRTĂRESCU: „Preşedintele a-început să tragă cu tunul în muşte, dezvăluind tenebroasele legături ale ziariştilor cu marile sfere de influenţă“.

Scriu articolul de faţă într-o atmosferă de film de război, cu elicopterele rotindu-se din cinci în cinci minute deasupra blocului meu aflat, imprudent, doar la două sute de metri de Casa Poporului.

Dimineaţa, cînd am intrat în clădire, trecînd prin mişuna de poliţişti îmbrăcaţi în verde ca brotăceii, am auzit două femei oprite în hol vorbindu-şi îngrijorate: „Numai NATO ăsta ne mai lipsea, că-n rest le aveam pe toate. Şi dacă le trece, dragă, prin cap la teroriştii ăia să dea o bombă, să dărîme şandramaua? Îi omoară şi pe dracii ăia mari, da’ şi lumea nevinovată de prin case, din jur…“. Pe feţele lor se citea dorinţa meschină a bucureştenilor, din vremea bombardamentelor americane din ’44: „Du-i, Doamne, la Ploieşti…“.

Intrînd în apartament, aud imediat la radio că oraşul va fi total paralizat în perioada summitului. Bine zis „total“, că acum e paralizat doar de la brîu în jos… Cînd ajung cu maşina acasă, mă-nvîrtesc întotdeauna cel puţin douăzeci de minute pînă găsesc un loc de parcare. Oriunde trebuie să ajung, drumul e un calvar. Ce-or să ne facă mai mult decît ne facem noi înşine? Oare viaţa noastră de toate zilele nu e cuprinsă de un fel de paralizie? Oare politica noastră nu e de doi ani într-un blocaj mai deplin ca al unui bolnav într-un scaun pe roţi? N-avem decît să privim un pic situaţia noastră din clipa de faţă, asemenea unui medic care consultă un pacient încercînd să-şi ascundă îngrijorarea.

Nu Summitul NATO, care va veni şi va trece, e important cu adevărat pentru România. El ar fi putut fi organizat oriunde în lume, şi oriunde trebuie să iasă bine, căci nu se poate altfel. Imaginea noastră internaţională nu se va schimba în bine după trecerea lui. Cel mult, va deveni şi mai vizibil că, la două decenii după Revoluţie, nu avem încă şosele, că Bucureştiul e o ruină, că viaţa politică e încă primitivă, legată ombilical de interese venale. Viitorul nostru depinde în mult mai mare măsură de alegerile locale şi mai ales de cele generale. „Eu, hîc, cu cine votez?“ rămîne din păcate o veşnică întrebare într-o ţară „fără moral şi prinţipii“, unde dreapta nu e dreapta, stînga nu e stînga şi unde, sub marionetele politice ale zilei, se ascunde mereu „enteresul şi doar enteresul“…

Preşedintele joacă o melodramă tocmai potrivită pentru un electorat duios şi bun la suflet. Copila sa de curînd intrată-n politică, aleasă preşedintă a tineretului PDL cu o unanimitate tare suspectă, a dat şi ea un pic cu capul de pragul de sus: presa s-a luat de ea că s-a bîlbîit la primul ei discurs, ce să zic… Inflamat tot, preşedintele a-nceput să tragă cu tunul în muşte, dezvăluind tenebroasele legături ale ziariştilor cu marile sfere de influenţă ale trusturilor media. Sigur că problema aservirii presei şi a mediilor e mai mult decît reală la noi, dar e ultrapenibil s-o pui tu, ditamai preşedintele, în termeni personali, de ieftină melodramă. Un preşedinte trebuie să fie mai presus de slăbiciunile omeneşti. Din păcate, la acest capitol Traian Băsescu se cam ia la întrecere cu Sarkozy…

Parlamentul joacă mai departe acelaşi şah în căsuţe albe, negre, roşii, portocalii şi mov, cu piese de şah, de table, de nu-te-supăra-frate şi de ţintar, încît nimeni nu mai înţelege nimic. Nu mai e un joc raţional, ci o-mbrînceală de şcolari în recreaţie. Patriciu şi-a pus pe degetele mîinii stîngi capetele lui Năstase, Geoană, Hrebenciuc, Mitrea şi Iliescu, iar pe cele ale dreptei pe Tăriceanu, Orban, Olteanu, Crin Antonescu şi naiba mai ştie cine, şi se preface că e mare dezacord ideologic între ele, că nu ştie dreapta ce face stînga, că luptă între ele două principii incompatibile. În realitate, regele petrolului se pregăteşte ca după alegeri să îşi strîngă, deasupra capului, mîinile împreunate, în gestul marilor învingători.

Cea mai proastă variantă pentru România ar fi această alianţă PSD-PNL, care se face acum aproape la vedere. Asta pentru că, între cele două, cu mult mai greu atîrnă PSD-ul, aşa încît PNL în mod fatal se va pesediza, cum a şi început s-o facă. El va avea soarta, de fapt, a tuturor trădătorilor: va fi mereu privit cu ură de cei pe care i-a trădat, şi cu dispreţ de cei cu care s-a aliat.

Există din fericire şi două variante pozitive, chiar dacă fiecare cu neajunsurile ei: PDL să meargă la guvernare cu maghiarii, veşnica soluţie a tuturor guvernărilor, sau acelaşi PDL să facă alianţă cu PNL-ul, dar fără Tăriceanu şi petroliberalii lui. Ultima, presupunînd o nouă scindare între liberali, ar fi varianta cea mai bună, dar şi cel mai greu de înfăptuit.

Mă opresc aici, pentru că zgomotul a devenit insuportabil. Elicopterul a trecut de data asta atît de aproape, încît am crezut o clipă c-o să mă pomenesc cu uriaşa libelulă în sufragerie… Du-i, Doamne, la Ploieşti, la Zürich sau la Washington, să scăpăm o dată…

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News