TISMĂNEANU: "Corespondenţa dintre Hannah Arendt şi Karl Jaspers se derulează vreme de peste patru decenii şi explorează temele cruciale ale veacului".
Evident cu excepţia perioadei celui de-al Doilea Război Mondial, când profesorul („Lieber Verehrtester“) şi discipola sa favorită sunt despărţiţi de furiile Răului dezlănţuit. Un Rău pe care l-au presimţit când discutau despre criza culturii moderne, despre ascensiunea maselor şi a gloatei, despre şarlatanismul pseudo-carismatic. Să nu uităm, Jaspers a scris o carte esenţială despre Max Weber, sociologul care a diagnosticat carisma drept modalitate de obţinere şi exercitare a unei autorităţi ce transcende şi sfidează raţionalitatea procedurală. Carisma înseamnă „har“, magie şi miracol, seducţie, dominaţie şi robie.
În noiembrie 1946, Hannah Arendt îi scrie lui Jaspers despre un intelectual francez pentru care a nutrit o imensă admiraţie - Albert Camus. Acesta îi apare lui Arendt drept opusul lui Sartre: „Este absolut onest şi are o mare intuiţie politică“. Era la puţin timp după o faimoasă „Rencontre internationale“ la Geneva, când Jaspers ţinuse o conferinţă despre „Spiritul european“. Camus îi apărea Hannei Arendt drept întruchiparea acestui nou spirit, capabil să depăşească egoismele tribaliste ale perioadei interbelice şi să susţină o viziune umanistă legată de valorile pe care totalitarismele, de dreapta şi de stânga, le detestau şi le negau. La aceeaşi întâlnire participase şi filosoful marxist Georg Lukacs care declanşase un atac frontal împotriva existenţialismului în numele pretinsului umanism marxist (asta în plină teroare stalinistă!). Câţiva ani mai târziu, Lukacs publica „Distrugerea raţiunii“, o lucrare în care erudiţia se îngemăna cu o penibilă desfigurare a întregii istorii a filosofiei germane.
În acei ani imediat postbelici, Arendt îi împărtăşeşte lui Jaspers tulburarea pe care o resimte când încearcă să înţeleagă logica sistemului exterminator-totalitar. Respingând, asemeni marelui ei prieten, conceptul ispititor, dar steril, de „grandoare satanică“, Arendt scrie: „...există o diferenţă între un om care îşi propune să-şi ucidă o mătuşă bătrână şi cei care, fără a lua în consideraţie câtuşi de puţin utilitatea economică a acţiunilor (deportările erau de fapt păgubitoare pentru efortul de război), au construit fabrici pentru a produce cadavre. Trebuie să combatem toate impulsurile de a mitologiza ceea ce este oribil, iar în măsura în care nu pot evita asemenea formulări, înseamnă că nu am înţeles de fapt ceea ce s-a petrecut. Poate că în spatele a tot ceea ce s-a întâmplat stă faptul că fiinţe umane nu au ucis alte fiinţe umane din raţiuni umane, ci a fost vorba de fapt de o încercare organizată de eradicare a conceptului însuşi de fiinţă umană“. (Hannah Arendt - Karl Jaspers, „Correspondence, 1926-1969“, Harcourt Brace Jovanovich, 1992). Lagărele de concentrare, comuniste ori naziste, au avut ca numitor comun tocmai această strădanie patologică de a lichida identitatea umană. Bestialitatea sistematic organizată urmărea reducerea fiinţei umane la condiţia sclaviei absolute, treapta ultimă către anihilare.
Comparând prima perioadă a bolşevismului cu „perfecţionarea“ stalinistă, Nadejda Mandelstam, văduva poetului Osip Mandelstam mort în Gulag, scria în extraordinarele ei memorii: „Oricât de cumplită ar fi fost teroarea primelor zile, ea nu poate fi comparată cu nimicirea în masă planificată, în care puternicul „stat de tip nou“ îşi supune cetăţenii potrivit legilor, instrucţiunilor, dispoziţiilor şi explicaţiilor emanând de la colegii, secretariate, consfătuiri speciale şi pur şi simplu de sus“. („Fără speranţă“, trad. Nicolae Iliescu, Polirom, 2003). Criminalii nazişti ori comunişti se bazau pe convingerea că Istoria lucrează pentru ei, că masacrele în masă pe care le-au comis cu sânge rece, acea inginerie a distructivităţii absolute, nu vor ajunge să fie vreodată cunoscute. Arendt a citat adesori un discurs al lui Himmler ţinut în faţa unor fruntaşi SS, în care le vorbea confidenţial despre „o eroică misiune“ care va rămâne pe veci tăinuită. La fel se întâmplă cu marii şi cu micii criminali stalinişti. Observa Nadejda Mandelstam (şi sunt convins că Hannah Arendt ar fi subscris la aceste zguduitoare cuvinte): „Această maladie - letargie, ciumă, somn hipnotic - lua o formă specială la cei care săvârşeau acte cumplite în numele «erei noi». Toate tipurile de ucigaşi, provocatori, turnători aveau o trăsătură comună: nici unul nu-şi închipuia că victimele lor vor învia cândva şi vor căpăta grai. ...Pe toţi cei care îi trimiteau pe lumea cealaltă sau în lagăr ei îi socoteau scoşi din viaţă. Lor nu le trecea prin cap că aceste umbre pot să se scoale şi să-i tragă pe groparii lor la răspundere“.
Citind în manuscris prefaţa la „Originile totalitarismului“, Jaspers îi scria Hannei în februarie 1951: „Niciodată nu am văzut situaţia şi sarcina timpurilor noastre prezentate atât de clar, de simplu şi de viu“.
Recomandările noastre
