Vladimir Tismaneanu: "Secolul douazeci a fost unul in care propaganda a devenit omniprezenta si, in state precum URSS, Germania nazista, ori China maoista, de-a dreptul omnipotenta. "
Scriind despre eroarea de optiune al lui Heidegger din anii ‘30, deci despre momentul de cecitate in care acesta a vorbit despre „grandoarea istorica a nazismului”, Hannah Arendt observa ca filosoful german a fost si el prins in furtunile ideologice ale veacului douazeci. Nu gresea catusi de putin. Asemeni unui Lukacs, fascinat de dialectica marxista, Heidegger a imbratisat, pentru scurta vreme, un radicalism politic de dreapta ce s-a dovedit catastrofal.
A contat in mare masura faptul ca multi intelectuali detestau liberalismul si valorile burgheze in general, blamate pentru ceea ce aparea drept mediocritate si filistinism. In „Cum am devenit huligan”, acel mic tratat de luciditate pe care Mihail Sebastian l-a publicat in anii ‘30, dupa scandalul provocat de prefata lui Nae Ionescu la romanul „De doua mii de ani”, era detectat faptul ca intre comunism si fascism existau afinitati esentiale legate de ostilitatea ambelor ideologii in raport cu drepturile omului si cetateanului. Alaturi de un Elie Halevy, Sebastian a fost printre primii intelectuali care au perceput inrudirile profunde dintre cele doua ideologii totalitare.
Convinsi ca se situeaza de partea victorioasa a marilor confruntari istorice, multi intelectuali au fost prinsi in mrejele ideologiilor radicale. Mai intai revolutia bolsevica, apoi alte rupturi categorice in ordinea stabilita, au dus la adeziuni fanatice si pasiuni incandescente. A existat ceva cu totul nou in secolul douazeci: e vorba despre combinatia dintre cultul stiintei, mesianism politic, utopism si voluntarism ideologic nemasurat. Logodna intre elite si gloata, examinata de Hannah Arendt in „Originile totalitarismului”, a asigurat formatiunilor revolutionare de dreapta si de stanga reazemul spiritual de care aveau atata nevoie, in pofida profesiunilor de credinta anti-intelectualiste ale doctrinarilor lor (de la Lenin la Goebbels). Era vremea in care, spre a relua o formula a lui Belu Zilber, „se cadea la Partid” (sau la Miscare).
Secolul douazeci a fost unul in care propaganda a devenit omniprezenta si, in state precum URSS, Germania nazista, ori China maoista, de-a dreptul omnipotenta. In Romania, stalinismul a fost practicat intr-adevar „pentru eternitate”. Partidul de tip nou, inarmat, cum se spunea, cu o ideologie cu pretentii de infailibilitate, a fost principalul agent al disolutiei vechii societati si al constructiei unui univers total inregimentat. Secolul extremelor incepea in 1914.
Primul Razboi Mondial punea capat unui ciclu istoric al „certitudinilor burgheze”. Nu mai era loc pentru civilitate si decenta. Violenta era celebrata drept virtute suprema, iar idealurile umanitare erau denigrate drept tot atatea mituri sentimentale. In ale sale memorii, Stefan Zweig a surprins declinul „lumii de ieri”, notand inspaimantat ascensiunea noilor tribalisme ideologizate.
Lenin, fondatorul partidului bolsevic, maniac al puritatii ideologice, iacobin ca structura mentala si dictator prin temperament, a fost personalitatea ale carei actiuni si viziuni au jucat un rol decisiv in configurarea noilor stiluri politice ale secolului. Pentru Lenin, lumea era impartita in prieteni si dusmani. Politicul se reducea la formula anihilarii mutuale a unor rivali ireconciliabili: „Care pe care”. Prin Lenin, ideologia, partidul unic, conceput ca elita charismatica, propaganda de masa si cultul organizatiei revolutionare au devenit teme esentiale ale politicii moderne.
Marea si nefasta inovatie leninista a fost partidul monolitic bazat pe o ideologie cu ambitii transformatoare absolute. „Fara ideologie revolutionara nu exista miscare revolutionara”, afirma Lenin, postuland astfel suprematia dogmei. Salvarea este fagaduita aici si acum. Celebrarea Revolutiei si a Istoriei sunt pentru Lenin si discipolii sai teme sacrosancte. In numele acestora sunt acceptate si chiar promovate metode teroriste de lichidare a oricarei opozitii (politice sau spirituale).
Cand Hitler afirma ca „Fuhrerul este legea” se facea, in fond, ecoul tezei leniniste privind caracterul „neingradit de vreo lege al dictaturii proletariatului”. Astazi, cand fascismul si comunismul, ca ideologii si miscari globale, au suferit infrangeric olosale, exista iluzia ca ele au fost simple aberatii in istoria umanitatii. In realitate, totalitarismul (in ambele sale ipostaze) ramane un element al crizei modernitatii. Pe scurt, secolul douazeci, cu ale sale colosale rasturnari sociale si transe ideologice, a fost unul al competitiei dintre mitul totalitar (al revolutiei, natiunii sau rasei) si neincheiatul, mereu amenintatul proiect al individualismului civic.
Mult aclamata victorie a democratiei liberale in competitia cu comunismul nu inseamna catusi de putin disparitia primejdiilor totalitare. Furtunile ideologice ale veacului douazeci nu s-au incheiat.