Sorin Ionita: "Cu cateva saptamani in urma, prestigiosul saptamanal "Newsweek" publica un grupaj despre febletea brusca pentru cultura Gypsy ce a cuprins Occidentul, cu muzica, filme si piese de teatru inspirate din viata acestei vechi etnii".
E doar un exemplu dintr-o lunga serie: de la Paris la Londra, apoi pana la New York, salile de concert si cluburile freamata azi pe ritmuri neo-gitane, produse de valul proaspat de trupe din Europa de Est, dupa ce, in Vest, mediul social care producea aceasta cultura s-a stins cu decenii in urma.
De cand cu Kusturica, Balcanii insisi au ajuns la moda, iar comunitatea si limba romanes sunt percepute (corect) ca parte din identitatea regiunii. Apar pe banda carti cu titluri precum „Calatoria de 1.000 de ani”, aluzie la data probabila a sosirii rromilor in Europa, sau - inevitabil - „Gypsy Caravan”. Unii compara chiar renasterea artistica de acum cu revolutia jazz in anii ‘20-’30, paralela incurajata si de faptul ca dezrobirea tiganilor in Europa de Est s-a petrecut cam in acelasi timp cu abolirea sclaviei in SUA (in Romania, cu doi ani mai devreme).
Daca-i asa, ne izbim aici de un mare paradox. Elitele Occidentului gusta cultura Gypsy, care este indisolubil legata de un anume mod de viata - dar, atunci, cum se face ca simultan ridica bariere de vize ca sa-i tina cat mai la distanta pe cei care practica de-adevaratelea acest stil de viata? Adica, vrem pe scena sau ecran muzica, obiceiurile si felul lor de-a fi, dar sa nu cumva sa-i vedem pe strada, ca-i saltam si ii punem pachet la avion, direct in Balcaniul de unde au venit.
Muzica lor e cool, dar s-o cante Goran Bregovici si alti artisti cu permis valabil de rezident si analizele la zi; eventual, din cand in cand, aducem Haiducii din Clejani, sub stricta monitorizare. Insa comunitatea rroma sa faca bine si sa sada frumos in Kakania in care s-a nascut, nu sa umble brambura peste granite, asa cum fac de-un mileniu, compunand-o.
Ma gandeam la chestia asta saptamana trecuta, vazand cat tapaj s-a facut in presa cu familia de tigani ardeleni returnati din Irlanda, unde stateau cu corturile pe pajiste, langa o sosea. Daca am inteles bine, nu batusera si nu omorasera pe nimeni, ci doar duceau aceeasi viata la marginea societatii in Dublin pe care o duc oricum si in Romania de origine, o viata ce naste artefactele consumate extatic de occidentali.
OK, depasisera cele 90 de zile de sedere legala, iar puradeii mai ieseau la cersit in oras. Dar regula celor trei luni are un rost: acela de a impiedica pe migranti sa invadeze brusc piata locala a muncii. Or, n-am impresia ca grupul respectiv ameninta foarte tare slujbele irlandezilor. N-aveau „mijloace oficiale sa se intretina”? Si ce rezolva deportarea, in Romania au? Avem aici un caz tipic de folosire rigida si chitibusara a literei legii impotriva spiritului sau.
Si asa ajungem la problema de fond, care este mult mai profunda si serioasa, dar pe care autoritatile romane si europene se feresc s-o formuleze explicit. Anume, mai este posibil un asemenea mod de viata, celebrat in muzica si literatura, in societatea moderna? Daca marginalizarea sociala, seminomadismul si ocupatiile precare nu mai sunt acceptabile, iar obiectivul este „integrarea rromilor in piata muncii si societatea oficiala”, dupa cum ne indruma farul calauzitor al documentelor UE, atunci ce alte trasaturi si valori vor mai trebui sacrificate impreuna cu acest stil de viata?
Este posibil sa generalizezi educatia in randul femeilor fara ca asta sa schimbe familia traditionala si conservatorismul din comunitate? Pentru ca o doamna avocat e putin probabil ca va avea sapte copii si va sta toata ziua acasa, nu? Pe cine va mai lauda „Newsweek” peste treizeci de ani daca aceste strategii de integrare chiar reusesc (desi eu nu m-as grabi sa pariez pe succes)?
De fapt, paradoxul acesta nici macar nu e o noutate: aceasta e dilema clasica a pastrarii identitatii unei comunitati traditionale, versus asimilare in civilizatia contemporana. Termenii asa de limpezi si brutali nu se mai folosesc astazi, pentru a menaja sensibilitatile postmoderne, deci ma astept ca lumea sa arunce in mine cu bucati de limba de lemn bruxelleza: vai, dar noi pastram identitatea si, in acelasi timp, facem aia si ailalta etc.
In realitate, stiti bine ca asta nu se poate 100%, ca trebuie sa cedezi un pic intr-o parte pentru a avansa in cealalta. Ipocrizia actuala este ca bagam cu totii capul in nisip, vest- si est-europeni deopotriva, si le pretindem retoric tiganilor sa rezolve o dilema irezolvabila. Intre timp, ne dam pe spate la muzica si filmele despre ei, dar ii rejectam imediat peste granita pe cei neasimilati pana in varful unghiilor.