Nicolae Steinhardt mărturisea într-un articol din 1980 că în învăţăturile de care s-a apropiat a „dorit şi cutezat întotdeauna“ să afle acel secret hotărâtor, care „deţine formula, îndeobşte scurtă şi răspicată, a deplinei sincerităţi, care se confundă cu o mărturisire fără prudenţe şi echivocuri: gândul intim al doctrinei, singurul care contează“.

„Pentru materia mea“, adăuga Steinhardt, „dreptul constituţional (cu alte cuvinte: ştiinţa organizării şi apărării libertăţii), cred că l-am intuit: e curajul, curajul fizic în faţa morţii“. De îndată ce descoperi că orice profesiune are un principiu secret, care îi determină atitudinea, îi defineşte amploarea şi îi circumscrie în mod decisiv importanţa, iar acest principiu este curajul fizic în faţa morţii, ei bine, din acel moment viaţa ta se va schimba obligatoriu. Tot ce vei face din acel moment va purta pecetea unei gravităţi, a unei seriozităţi, a unei „rigidităţi“ etice, care te va însingura, dacă trăieşti între oameni care nu iau nimic în serios, ori, dacă trăieşti între oameni care nu iau în serios decât ce li se pare suspect ori li se opune, fie te va singulariza, fie te va martiriza.

A fost destinul Monicăi Lovinescu să fie şi însingurată, şi singularizată, şi martirizată. E drept că, un timp, înainte de 1989, a fost şi ascultată. Dar nu trebuie să ne mistificăm în privinţa publicului pe care l-a avut şi asupra influenţei pe care a exercitat-o. Publicul ei era intelectual, iar dintre cei care o ascultau, cei direct interesaţi, chiar şi când o aprobau, erau adeseori agasaţi de inflexibilitatea ei.

Monica Lovinescu manifesta, prin intermediul criticii literare, un magisteriu etic şi, sub pretext estetic, formula judecăţi etice. Nu era un moralist, pentru că în constituţia moralistului intră destulă cochetărie estetică: era un predicator de clarităţi morale. Paradoxul este că acest predicator etic a avut drept audienţă simpatetică, în ţară, generaţiile de critici care făceau din autonomia esteticului singura salvare etică posibilă. Pe eroarea lor s-a bazat succesul ei. Monica Lovinescu l-a continuat pe E. Lovinescu din ultima sa perioadă, autorul magnificului ciclu junimist, acel Lovinescu care recunoş tea că el s-a înşelat, iar P.P. Carp a avut dreptate.

În timp ce generaţiile de critici care o ascultau cu admiraţie îl continuau pe acel Lovinescu care a fost urmat şi surclasat de G. Călinescu: Lovinescu din Critice şi din Istoria literaturii române. Eroul Monicăi Lovinescu era Soljeniţîn. Al celor care o ascultau cu admiraţie era Roland Barthes. Ea comenta literatura română sub comunism cu gândul la disidenţa politică; cei care o scriau erau cu gândul la geniul literar. Ea spera să fie cronicara ieşirii României din promiscuitatea comunistă; cei care o ascultau cu interes, dacă erau scriitori, sperau să intre în canonul pe care emisiunile ei îl construiau, iar dacă erau doar amatori, aveau sentimentul că urmăresc cronici literare mai libere, un fel de Nicolae Manolescu şi Eugen Simion lipsiţi de constrângeri şi cenzură.

Se înşelau. Monica Lovinescu a fost, cu mijloacele comentariului literar, un critic ideologic şi un catalizator politic căruia i-a lipsit reacţia pe care s-o precipite. Aceasta a fost una din dramele ei, pe care eşecul mişcării Goma îl ilustrează. Nu o interesa să aibă geniul unui Călinescu, pe care, în ţară, toţi criticii din ultima generaţie maioresciană îl invidiau şi şi-l doreau; şi nici nu căuta formulele critice capabile să-i canonizeze literar pe cei buni din punct de vedere estetic. Ea îi căuta pe cei drepţi. Din acest motiv, al doilea paradox al lucrării ei publice a fost acela că mesajul ei a fost perfect înţeles numai de cei care au detestat-o, singurii care (din cauza cenzurii) au putut scrie despre ea înainte de 1989. Aceştia au înţeles că nu ca autori mediocri au fost ei demascaţi de judecăţile Monicăi Lovinescu, ci în calitatea lor de nulităţi morale şi de caractere pernicioase.

Monica Lovinescu a fost autoarea teoriei că scriitorul, când compune, nu are două călimări la dispoziţie: el e constrâns să folosească aceeaşi cerneală şi când se prostituează, şi când încearcă să scrie capodopere. Iar încercarea de a fi bun estetic e ireversibil compromisă de faptul de a nu fi fost drept moral. A aplicat acest criteriu în toate comentariile sale critice. A rezultat în acest mod, prin însumare, nu o critică literară, ci o frescă de moravuri contemporane, în aqua forte.

Lucrul esenţial pe care l-a înţeles Monica Lovinescu a fost acela că problema regimului politic nu e nici politică, nici morală, nici economică, nici administrativă: se referă la tipul de om pus în joc de producerea şi reproducerea lui; ţine de caracterul uman pe care un regim politic îl postulează. Şi pentru că tipul de caracter pe care comunismul îl producea şi reproducea indefinit era odios, lupta ei a fost nu atât pentru o literatură frumoasă, cât pentru o societate de caractere. Pe ele le căuta şi după apariţia lor tânjea. „Trăiţi frumos“ însemna, pentru ea, trăiţi drept, trăiţi în acord cu exigenţele demnităţii. Caracterul a fost criteriul suprem care a ghidat viaţa Monicăi Lovinescu. Acesta a fost „curajul fizic în faţa morţii“ pe care Monica Lovinescu l-a profesat toată viaţa. Nu doar pentru a-şi mântui părinţii, cât mai ales pentru a-şi salva ţara, pe care a iubit-o aşa cum numai marile caractere pot să o facă.