VLADIMIR TISMĂNEANU: "Chestiunea esenţială în gândirea Monicăi Lovinescu o reprezintă premisele libertăţii într-o lume a ispitelor utopic-totalitare."
În acest sens, ea nu ezită să facă o referinţă, de-a dreptul arendtiană, la Rosa Luxemburg, autoarea devastatoarei „Critici a revoluţiei ruse“: „Dacă a existat vreodată comunismul rus, atunci el a murit nu odată cu arestarea primilor comunişti, în noaptea patologic populată de umbra lui Stalin, ci în clipa când au fost arestaţi şi au avut de suferit (după ce trecuse prima furie revoluţionară) cei ce nu erau de acord cu sistemul comunist. Şi cum să nu ne revină în minte cuvintele - profetice - ale Rosei Luxemburg «libertatea înseamnă libertate pentru cei care nu sunt de acord cu părerea ta»“. Scriind despre siluirea sufletului şi suprimarea libertăţii umane în universul concentraţionar, fie el nazist sau comunist, Monica Lovinescu invoca în acest text din ianuarie 1968 cuvintele lui André Malraux: „Satana înseamnă degradarea. Lagărul nu este numai locul în care omul este pus să sufere, ci acela exact în care, prin deriziune, se organizează lichidarea sa fizică desigur, dar, mai presus de orice, lichidarea morală, desfiinţarea statutului de om“. Monica Lovinescu contează pentru că nu a ostenit să susţină necesitatea condamnării simultane a crimelor fasciste şi comuniste. Ea constata însă, cu melancolică întristare, opacitatea morală a unor intelectuali de stânga întotdeauna gata să absolve, explicit sau implicit, ororile din propria familie ideologică: „Că torturile politice sovietice nu erau întru nimic mai prejos de cele ale Gestapoului, se ştie; că deriziunea în lagărele sovietice atingea aceleaşi dimensiuni ca în cele naziste, se admite mai greu“.
În aprilie 1968, Primăvara de la Praga permite abolirea cenzurii şi depăşirea a ceea ce gânditoarea română numea „paranteza teroarei“. În alte state sovietizate, chiar şi comuniştii hruşciovişti ezitau să identifice crima în masă drept veritabila natură a sistemului. Se căutau tot felul de artificii lexicale ori mai bine spus acrobaţii semantice pentru a rosti ceea ce în fond ţinea de bunul-simţ. „În loc de genocid se vorbeşte de erori, în loc de aberaţie, de exagerări. Iar această eroare ca şi această exagerare nu sunt recunoscute decât atunci când privesc victimele comuniste“. Înfiinţarea la Praga a „Clubului 231“, după numărul articolului de lege care pedepsea delictele politice din sistemul comunist, şi cea a „Clubului gândirii critice“ au însemnat experienţe vitale ale reinventării politicului. Nu mai era vorba de o precară „liberalizare“; se năştea de fapt un autentic pluralism. Pentru Monica Lovinescu, totalitarismul înseamnă interzicerea tuturor insulelor de autonomie. „Clubul 231“ nu a fost doar tolerat de gruparea din partidul comunist condusă de Dubcek, ci chiar încurajat. La Praga se producea de fapt degringolada bolşevismului şi resurecţia unei social-democraţii pe care staliniştii dintotdeauna au execrat-o. Dubcek şi camarazii săi au mers până acolo încât au exprimat scuze victimelor necomuniste ale terorii. Eduard Goldstücker, celebrul specialist în Kafka, intelectual comunist întemniţat în anii stalinismului, trimitea Clubului următoarea telegramă: „Nu ştiu cum să vă numesc, nici doamne sau domni, deoarece am suferit împreună, dar nici tovarăşi, deoarece probabil n-aţi admite-o“. Monica Lovinescu notează că reînvierea libertăţii în Cehoslovacia are drept precondiţie luminarea trecutului, curajul debarasării de balastul minciunii dominante şi al oportunismului gelatinos. Gândirea Monicăi Lovinescu contează pentru toţi cei care vor să rupă irevocabil cu păienjenişul înjositor al tăcerilor culpabile: „Pentru libertate trebuie memorie. Suprema tactică a altor regimuri comuniste din Est este de a acorda libertăţi fără memorie. Ceea ce face viaţa mai uşoară, literatura mai valoroasă, dar nu deschide drumul către libertăţile fundamentale. Sunt în istorie clipe în care libertatea devine indivizibilă pentru vii şi pentru cei morţi. A exclude pe morţi, îngropaţi a doua oară în paranteza teroarei, de la acest ospăţ al revenirii spre o fire normală a lucrurilor şi a oamenilor, înseamnă a obliga pe cei vii la uitare“.
Ceea ce se petrecea la Praga era la antipodul pantomimei pseudo-reformiste de la Bucureşti. Nici vorbă de reabilitarea unor Maniu, Brătianu, Mihalache şi a altor victime ne-comuniste ale terorii. Ipocrita compasiune a politrucilor se limita la Pătrăşcanu şi Foriş. Voi reveni la acest subiect şi la poziţiile Monicăi Lovinescu legate de iluziile „liberalizării“ din România. Tot în aprilie, gânditoarea citează rândurile publicate în dinamitardul săptămânal Literarni Listy de tânărul dramaturg ne-membru de partid Vaclav Havel, care revendica constituirea unui partid de opoziţie: „Se afirmă că funcţiunea de control va fi asumată de opinia publică. Ceea ce presupune că guvernul va lua în consideraţie criticile şi sugestiile acestei opinii. Mi se cere să cred. Dar democraţia nu înseamnă credinţă, ci garanţii“.
Recomandările noastre
