Mediul în care a crescut Jean Maurer, fiul fostului premier comunist, nu era unul al ilegaliştilor ori al nomenklaturii cadriste.
Maurer nu i-a pregătit fiului său o carieră politică. A mers la Liceul German. Menţionam că singura prietenă a mamei sale din lumea ilegaliştilor a fost Tanţi Buican, soţia activistului cominternist Alexandru Buican. Aceştia din urmă locuiau într-un apartament pe strada Andrei Mureşanu. Tanţi se cunoscuse cu întunecatul stalinist la Belgrad, pe vremea când ea era o tânără secretară în aparatul diplomatic. Ana Pauker a fost surprinsă de alegerea lui Buican, se prea poate ca acea "mezalianţă" politică să-l fi costat cariera în partid. În 1947, mătuşa mea Cristina Luca era ataşat de presă în Iugoslavia, atunci s-a cunoscut cu Kardelj şi cu Djilas, a pregătit vizita lui Tito la Bucureşti. Ambasador era Tudor Vianu. Era epoca în care comuniştii se serveau de intelectualii dispuşi să colaboreze ca paravan simbolic. Mihail Ralea era ambasador la Washington, Simion Stoilov la Paris, Iorgu Iordan la Moscova, Grigore Moisil la Ankara. Până unde mergea, atâta câtă era, revolta copiilor din înalta societate comunistă? Erau cu toţii anesteziaţi moral? În 1973, mergeam cu trenul spre Cluj la sesiunea pe ţară a cercurilor ştiinţifice studenţeşti. Urma să prezint lucrarea mea "Noua Stângă între utopie şi disperare". În tren, în alt compartiment, se aflau Jean Maurer, securistul însoţitor şi câţiva amici. Am stat de vorbă destul de mult cu Jean pe culoar, fumam lângă fereastră. În ultimul an apucasem să ne vedem relativ des, dar întotdeauna pe fugă. Mi-a spus că lucrurile în ţară merg spre dezastru, că tatăl său este scârbit, că nu vede ieşire, că îşi va demisia, că Nicolae Ceauşescu este totalmente scrântit şi câte altele. Eram doar noi, i-am răspuns scurt: "Dacă se afla despre această convorbire, tu o să primeşti un perdaf de la tatăl tău, mie maică-mea îmi va aduce pachete la închisoare, haide s-o lăsăm moartă". După ce a ajuns în Statele Unite în 1987, matematicianul disident Mihai Botez mi-a povestit că, la un moment dat, cu câţiva ani în urmă, Nicu şi Jean îşi construiseră un cerc în care se conversa despre viitorul ţării după ce "ăl bătrân" nu va mai fi, se imaginau guverne, se ofereau fictive funcţii în aparat. Se întâlneau la Jean acasă, pe strada Herăstrău. Informată de Securitate, Elena Ceauşescu şi-a făcut apariţia, nucleul pseudo-complotist a fost destrămat, Nicu a revenit la matcă, domesticit de cea pe care am numit-o cândva, într-un articol transmis la "Europa Liberă", o Messalină cu pretenţii de Newton. Circul dinastic a intrat în transă în 1974, anul care marca irezistibila turnură spre dezastru. Maurer s-a pensionat în acel an, conservând practic toate privilegiile anterioare. Se încheia un ciclu din istoria comunismului românesc. Beneficiar al unei pensii astronomice, fostul premier nu a îndrăznit să facă nici cel mai mic gest împotriva lugubrei mascarade din ţară, era prea cinic şi prea comod. Jean a terminat fizica, s-a căsătorit cu colega mea de facultate Dana Gavrilovici, au avut doua fete, apoi au divorţat. Dana a ajuns la Philadelphia, lucra la biblioteca Universităţii Pennsylvania unde eu predam ştiinţe politice. Am stat mult de vorbă despre Maurer, despre cărţile favorite ale acestuia (citea mult Raymond Aron), despre natura puterii în România comunistă. În urmă cu câţiva ani am primit un e-mail de la Monica Maurer, fiica Danei şi a lui Jean, care îmi solicita să scriu ceva despre bunicul ei pentru o carte care urma să apară pentru a marca centenarul fostului premier. I-am răspuns că am scris ceea ce-am avut de spus în cărţile mele, dar i-am recomandat, pentru echilibrul perspectivei, să citească portretul lui Maurer făcut de Petre Pandrea, marele gânditor şi eseist, cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, fost avocat al comuniştilor în ilegalitate, arestat de două ori şi deţinut sub comunişti, "Memoriile mandarinului valah". În acea răscolitoare carte, Pandrea îl numea pe "Jenică" Maurer, nu pe Ana Pauker, Dej sau Chişinevschi, adevăratul Lenin al României şi nu o făcea drept un compliment… Succesorul real al lui Nicolae Ceauşescu nu a fost Nicu, ci ideologul comunist Ion Iliescu, un expert al limbii de lemn, al bizantinelor manevre de culise şi al intrigilor de partid. Tumultul revoluţionar din decembrie 1989 a spulberat scenariul dinastic minuţios pregătit de familia domnitoare şi de acoliţii săi. O revoluţie spontană, născută din disperare şi sete de libertate, a fost confiscată de către o junta de activişti pentru care "idealurile socialismului" rămâneau valabile. PCR a dispărut, în locul său a apărut FSN-ul, veritabilul partid succesor, condus de Ion Iliescu.
Recomandările noastre
