Să fii urmaşul Brătienilor şi să te laşi şantajat de scursorile bolşevice, asta da, umilinţă!
Lucrul s-a petrecut la o „întâlnire de taină“ a conducerii liberale cu pesedeii - aparent reprezentată de Călin Popescu-Tăriceanu, în fapt, manipulată grosolan de Bogdan Olteanu. La rândul lor, pesedeii erau, oficial, conduşi de Geoană. În realitate, îi mâna, ca pe-o haită flămândă, eternul aranjor Hrebenciuc. Aici am ajuns, după optsprezece ani de când au murit oameni tocmai pentru ca hrebenciucii să nu ne mai conducă! Şi de ce toate astea? Pentru a salva pielea unui biet Chiuariu!
O ştim prea bine: liberalii de azi n-au nimic de-a face cu Brătienii. Ei sunt urmaşii lui Radu Câmpeanu, individul care, în 1990, a dat cinstea pe ruşine doar pentru a putea să candideze şi el la prezidenţiale. Atunci, într-un moment dificil pentru Iliescu, Radu Câmpeanu a făcut pactul cu neocomuniştii, dând frâu liber celor cincisprezece ani de jaf şi ruină a ţării. Astăzi, mai bine îmbrăcaţi, vorbind limbi străine şi făcând afaceri pe picior mare, liberalii trădează după aceeaşi formulă. Vremurile au evoluat, aşa încât nici nu e nevoie de oficializarea trădării: e suficient ca acoliţii lui Chiuariu să urmeze la literă indicaţiile pesedeilor pentru a ajunge acolo unde am mai fost: la instaurarea dictaturii bunului-plac, tipice echipei lui Ion Iliescu.
Fragilizat de prezenţa în guvern a unor Chiuariu şi Păcuraru, guvernul nu e decât o barcă de hârtie pe-un ocean de furtuni. Doar spaima parlamentarilor de a-şi pierde scaunele face ca însăilarea de petroiaşiotism să reziste la putere împotriva logicii, a bunului-simţ şi a dorinţei direct manifestate de electorat. La ce conduc toate aceste sfidări? La declasarea definitivă a politicienilor şi la instaurarea unui dispreţ nici măcar mascat pentru guvernanţi. Democraţia - aşa cum e ea înţeleasă pe Dâmboviţa - îşi pregăteşte, pe neobservate, propria extincţie. Că după ea va urma o recrudescenţă a comunismului ori că vom fi călăriţi de extrema-dreaptă e de importanţă secundară. Ca într-un blestem, se reface istoria de-acum şaptezeci de ani, când strămoşii oltenilor şi chiuarilor şi-au bătut joc de ţară cu aceeaşi nesimţire şi cu egal cinism. Ce-a ieşit din acea iresponsabilă aventură, ştim deacum: fascism şi bolşevism.
Să nu ne amăgim că trăim în alt context politic internaţional şi că istoria nu se repetă. Din păcate, în istorie se repetă tot ce e mai rău. Să privim în jur - de la Chişinău la Priştina - pentru a vedea ce fel de bătălii se dau în imediata noastră apropiere. Dacă mai punem la socoteală sumele enorme învârtite pe degete de diverşi condotieri obsedaţi de putere, vom observa că stăm pe un butoi cu pulbere. Nu e nevoie decât de un fitil pentru a arunca în aer întreaga şandrama şi pentru a ne trimite acolo unde, orbi şi surzi, părem a ne îndrepta cu suspect avânt. Într-o Românie dominată de corupţie şi incompetenţă, slăbiciunile se extind direct proporţional cu nepăsarea populaţiei crunt dezamăgite. Avertismentul dat la recentele alegeri europarlamentare n-a părut să impresioneze pe nimeni. La orizont s-a căscat însă cea mai primejdioasă dintre probabilităţi: ca înseşi bazele democraţiei să fie brutal anihilate. Când peste şaptezeci la sută din populaţie e perfect indiferentă la cine şi cum o conduce, înseamnă că s-a atins un prag dincolo de care orice aberaţie e posibilă. Deşi românii au votat în 2004 pentru un alt fel de politică, barcagiii de pe Dâmboviţa au preferat să-şi scufunde ambarcaţiunile decât să meargă în direcţia dorită de electorat. Retrăim, cu ochii larg deschişi de uimire, scenariul de la începutul anilor ’90: pentru a-şi scăpa pielea, comuniştii şi securiştii au pus în cârca lui Ceauşescu - „vedeta populară“ de azi - întreaga ticăloşie a unei epoci. Acum, pervertind mesajele, schimbând albul în negru şi pozitivul în negativ, se lucrează pe acelaşi scenariu: de vină pentru dezastrul ţării e Traian Băsescu! Sigur că e de vină: în loc să urmeze modelul lui Iliescu („n-am văzut, n-am auzit“) sau al lui Constantinescu („m-au învins structurile“), Traian Băsescu se încăpăţânează să nu iasă din mandatul care l-a adus la putere. Lupta împotriva corupţiei, condamnarea comunismului şi instaurarea unei justiţii independente sunt păcate ce nu i se vor ierta nici în mormânt.
Într-o Românie cu susul în jos, unde şeful statului e învinuit de imaginare puseuri autoritariste, de planuri dictatoriale şi „încălcări ale Constituţiei“, nimeni nu se sinchiseş te de crimele şi asasinatele petrecute chiar sub ochii noştri. Până acum, am văzut în Traian Băsescu mai degrabă un preşedinte ce încearcă să-şi pună mandatul sub semnul onoarei. De când Iliescu a reuşit să ne dea iarăşi cu tifla - cu sinistra complicitate a lui Dan Voinea - încep să văd în actualul şef al statului un personaj care-a greşit epoca - epoca barcagiilor ce lopătează vârtos în apa chiuară.