Într-o zi pe holul facultății ardeam gazul între două cursuri. Una dintre secretare mă invită la decanat.
Cum nu mai fusesem niciodată acolo, mi s-a părut suspect. Ce o fi asta? O urmez, ajuns acolo, îmi arată telefonul (vechi, ebonită neagră, disc cu cifre) și-mi spune să răspund, mă caută cineva. Vocea se prezintă, cutare de la CC UTC.
Îmi spune că nu ne cunoaștem, dar a auzit lucruri frumoase despre mine și ar vrea să bem o cafea zece minute. Era prin februarie 1977, eram deja student în ultimul an.
(…) Întâlnirea a avut loc la restaurantul de la parterul hotelului Banat, din piața Rosetti. Locul nu mi-a plăcut. O atmosferă mizeră de birt, bețivani la mese deși abia era prânzul, fum gros (sunt alergic la fumul/mirosul de tigară).
Părea o lume de subterană – șoferi, bișnițari, amploiați – Skt Peterburg în vremea lui Cicikov. Tipul s-a ridicat de la o masă și mi-a făcut semn.
M-a întrebat ce „servesc”? Nu frecventam localurile, nu ieșeam nicăieri din lipsă de finanțe. Eram sărac că luceam în lumina lunii că un cuțit. Dar nici plăcere nu aveam să pierd vremea la taclale.
Mă aflăm într-un mediu străîn și eram încordat.
M-am întrebat de ce întrevederea nu are loc într-un birou, la CC UTC? Păream niște bandiți care făceau troc cu marfă de contrabandă. El bea o cafea, am cerut o apă.
A intrat repede în subiect, semn că se grăbea. S-a prezentat din prima frază, mi-a spus că lucra la Securitate. Nu știu dacă numele dat nu era fals. Ăștia umblă incognito, așa că nu l-am crezut. Mi-a spus să fiu discret, să nu spun nimănui de întrevederea noastră.
E un secret, trăim în conspirativitate – și are anumite reguli. Aha, ca pe vremea ilegaliștilor. Voia să creeze o aura de mister, s-o facă pe interesantul. Am trecut în aceași clipă pe poziții defensive, nu m-am mai gîndit la o eventuală ofertă. Scopul întâlnirii era altul. Mi-am propus fiu prudent, să ascult și mai aless să nu vorbesc.
M-am întrebat ce dracu spusesem pe unde oi fi fost!? Eram cam slobod la gură deși îmi propuneam mereu contrariul. Era un tip blonziu, cu freza ingrijită, ușor efeminat.
Mi-a spus că mă urmărea pe la cenaclurile pe unde mergeam, (Charmides, al facultățîi, la Filosofie, la Crohmălniceanu, la Litere etc.) Mi-a arătat un ziar impăturit unde eram pomenit că participant la o lectură (…) A văzut pesemne că m-am albit cînd s-a prezentat că e de la Securitate și a început să mă laude – aveam cultură, pozițîi echilibrate, eram ascultat, mă pricepeam, blablabla.
Laudele de la un securist sunt periculoase, nu eram atât de prost să nu pricep. Faceți o anchetă despre mine? l-am întrebat. Sunt suspect de ceva? Va pierdeți vremea, sunt curat, nu fac nimic dăunător (…)
M-a luat gură pe dinainte?
Oh, nu, zice prevenitor. Avem o propunere pentru dvs. În sfîrșit, mi-am spus! Ajungem la punct. Și-mi spune că ar vrea să lucrez pentru el. Cine „el”, îl întreb. Pentru Securitate.
Adică? fac eu. Să le reportez ce se spune prin cenacluri, la seminar, să ii atrag atenția asupra atitudinilor dușmănoase ale unora. Suntem în plin război rece, nici rușii nici americanii nu ne iubesc. Nu se știe ce se poate întîmpla.
România nu are prieteni. Să-și facă! zic eu că prostul. După replică asta, se uită lung la mine, mă măsoară și se lasă pe speteaza scaunului. Mă scrutează în tăcere.
Credea că îi va fi ușor cu un biet student, sigur naiv. A continuat – Să fim vigilenți! Să prevenim răul care se poate întâmpla. România e amenințată. Frecții! am zis în gînd. Mă lua drept fraier.
Accept? mă intreabă. Ce să accept? Că să scap din strânsoare, îi spun că trebuie să vorbesc cu nevasta. El zice că ar fi o prostie, nevasta nu trebuie să știe nimic. Lucrăm conspirat.
Eu – Ne spunem tot, nu avem secrete unul față de altul. Mă scotea din situație pe moment. Zic – Îmi trebuie timp de gîndire, nu pot să dau un răspuns așa repede. E o chestiune importantă.
Zice după mine – Da, e importantă. Părea dezamăgit, credea că mă va agață ușor.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric