Îl cunosc pe George Arion de multă vreme (de cincizeci și doi de ani de ani), dar n-am aflat decât întrun târziu secretul vieții lui.
Am făcut împreună figură de boemi în timpul facultății, am citit amândoi foarte multe cărți (el mai multe decât mine), am iubit aceleași fete (eu – platonic, el – aristotelic), am scris amândoi versuri și neam sărbătorit reciproc atunci când leam văzut publicate, el a compus pentru mine o broșură, Cum să cerșim de V. Țandură, iar eu – o revistă pe a cărei primă pagină putea fi citit poemul La mormântul lui Arion Pumnul, am făcut împreună adevărate orgii de râs, având amândoi umor (el – mai mult decât mine), am rămas prieteni și după ce ne-am căsătorit (fiecare cu altă femeie) și, mai ales, am rămas prieteni chiar și după ce am început amândoi să avem succes ca scriitori (ceea ce se întâmplă rar în lumea literară).
Și totuși, cine este George Arion? Despre sine nu vorbește aproape niciodată. În timpul studenției a scris o poezie tulburătoare (a scris mai multe, dar mă refer acum la una anume), care începea cu versurile: „Cu mine neamul meu se întrerupe,/ Nicio femeie nu-mi va naște prunci”. Citind-o, mi l-am reprezentat pe prietenul meu ca pe un singuratic, cu o conștiință de damnat. Dar apoi, surpriză, când nimeni nu se aștepta, el s-a căsătorit și a făcut, unul după altul, doi băieți frumoși și inteligenți. Transformarea lui dintr-un solitar într-un om cu familie m-a obligat să-i regândesc întreaga biografie. (O idee asemănătoare a dezvoltat cândva el însuși, cu umor, într-o discuție cu mine. M-a întrebat ce înseamnă „tribord” și „babord”. I-am explicat: „Tribordul este partea din dreapta a unei corăbii, iar babordul – partea din stânga”. Atunci, el a exclamat cu năduf: „Credeam că este invers. Poftim, acum trebuie să-l citesc pe Jules Verne încă o dată!”). Dar nici ipostaza de bărbat domestic nu m-a ajutat să-l înțeleg. În adâncul sufletului lui, George Arion nu este nici un boem, și nici un pater familias. Este cu totul și cu totul altceva. Abia acum, la bătrânețe, am avut parcă o revelație. El este un om al bibliotecii, născut din spuma lecturilor și jucând simultan trei roluri: de cititor, de personaj și de autor. Numai don Quijote al lui Cervantes, Peter Kien al lui Canetti și Borges însuși au mai mizat atât de mult pe cărți.
Regândesc încă o dată, din această nouă perspectivă, destinul lui George Arion și simt că totul se leagă. Mi-l aduc aminte cumpărând cărți din librării și deschizându-le cu infinită tandrețe. Mi-l mai aduc aminte despărțindu-se cu lacrimi în ochi de câte o carte pe care o împrumuta, el care este atât de generos! Îmi vine în minte și un moment amuzant: când neam procurat amândoi, studenți fiind, permise de intrare la Biblioteca Academiei, eu am primit un carnet nou, iar el unul uzat, împrejurare în legătură cu care a făcut următoarea remarcă: „Vezi, Alex, eu am carnetul gata uzat, nu mai trebuie să vin aici să citesc... În timp ce tu...” Era o glumă, în stilul lui inimitabil, dar era și un adevăr metafizic: la orice bibliotecă s-ar fi înscris, George Arion ar fi avut permisul dinainte uzat. Orice scriere i-ar fi recomandat cineva, afla că el deja o citise. Un recent roman al lui George Arion, „Insula cărților”, poate fi considerat cartea lui de identitate. Și o remarcabilă realizare a literaturii române de azi.
Protagonistul romanului, Petru Dulce, este bibliotecar la o bibliotecă dintr-n cartier bucureștean. Dar nu orice fel de bibliotecar, ci unul pentru care cărțile sunt chiar viața lui. El se simte străin într-o epocă în care aproape toți oamenii ignoră sau chiar disprețuiesc cărțile. Dezumanizarea pe care o produce renunțarea la citit este reprezentată de George Arion prin momente epice expresive. Printre ele se numără în mod sigur scena „bătăii cu cărți”, un joc barbar, inventat de tineri și practicat în aer liber, cu o fervoare care îl transformă într-un grotesc carnaval al recăderii în animalitate:
„Îndată izbucniră urale și începură să zboare cărți în toate direcțiile. De-abia acum Petru observă împărțirea gloatei în două tabere care aruncau una în alta cu volume broșate, cartonate, cu multe pagini sau mai puține, mai vechi sau mai noi, romane, culegeri de poezii, antologii, manuale... Unora, Petru le recunoștea coperțile. Atunci se crispa și mai tare, ăsta-i un dicționar italian-român, ăstea-s însemnările lui Thor Heyerdahl din expediția Kon-Tiki, ăsta-i Bâlciul deșertăciunilor... Fiecare proiectil care își atingea ținta provoca valuri de entuziasm într-o grupare, sau răcnete de frustrare în cealaltă. Prin aer zburau file desprinse din legăturile lor, unele cu ilustrații, ca niște păsări dezorientate în căutarea unui culcuș unde să se adăpostească. Muniție era din belșug – din loc în loc se zăreau mormane uriașe de cărți. Unii nu se mai oboseau să se aplece și să se aprovizioneze cu alte și alte volume și le șutau cu o precizie remarcabilă pe cele înnoroiate de pe jos drept în adversari, o performanță care dezvăluia un antrenament asiduu, răsplătită cu exclamații de satisfacție”. Dacă ar fi scris fie și numai acest pasaj, George Arion ar fi putut fi considerat un scriitor de elită. „Bătaia cu cărți” depășește în dramatism până și acțiunea de ardere a cărților imaginată de Ray Bradbury în celebrul său roman 451 de grade Fahrenheit.
Recomandările noastre
