Ce frumos este când se umple casa de copii! Mai ales când e o casă mare. Sau un palat. Uite, bunăoară, Palatul Elysée.
Duminică, 26 ianuarie, către seară, vechiul stabiliment oferit de Ludovic al XV-lea amantei sale, Madame de Pompadour, a lărmuit de țipetele și chicotelile puștilor, prea puțin impresionați de solemnitatea locului, dar entuziasmați de bunătățile oferite, sub privirile pline de părintească îngăduință ale amfitrionilor Emmanuel și Brigitte Macron.
Nimic mai potrivit decât această atmosferă juvenilă pentru a sărbători 30 de ani de la ratificarea Convenției Internaționale pentru Drepturile Copilului.
După ce cuplul prezidențial a purtat discuții lungi și serioase cu micuții, i-a lăsat cu jocurile și dulciurile lor și s-a retras pentru un cocteil mai restrâns împreună cu președinții diverselor asociați, invitați la ocazie.
Conform protocolului unor astfel de evenimente, gazdele au ajuns și în dreptul lui Pascale Morinière, președinta Asociației Familiilor Catolice din Franța. Ea le-a atras atenția asupra absurdului situației de a fi fost invitată la recepție, la doar câteva zile după ce Senatul votase articolul 1 din Legea Bioeticii.
Acesta permite Procrearea Medicală Asistată (pe banii contribuabilului) și în cazul femeilor singure ori al cuplurilor de femei, legiferând astfel privarea deliberată a copiilor de un tată.
În acel moment, simțind pericolul, Brigitte, profitând de subțirime, s-a fofilat spre un alt grup de invitați. Emmanuel, însă, a rămas bărbătește pe teatrul de luptă.
El a încercat mai întâi o manevră de evitare, explicându-i superior interlocutoarei că „paternitatea are două funcții: una genetică, alta simbolică”.
Pascale Morinière, care nu s-a născut ieri, a insistat ca președintele să-i detalieze ce va să zică „funcția simbolică a paternității”.
Aici, Macron a privit-o un moment șocat. Apoi, ca fulgerat de o lumină cerească, a realizat că avea în fața sa un monstru revolut, un dinozaur care, cine știe prin ce minune, supraviețuise tuturor diluviilor și evoluțiilor progresiste:
„Înțeleg. Problema dumneavoastră este că credeți că un tată trebuie să fie neapărat un mascul. Toți psihanaliștii vă vor spune contrariul.”
Într-adevăr, psihanaliștii pot spune multe. Cum ar fi, de pildă, despre relația dintre un elev de 14 ani și profesoara sa de franceză cu 24 de ani mai în vârstă.
Așa este, anormalitatea există și ea îmbracă o sumedenie de forme. Unele, de-a dreptul monstruoase, ținând de abisurile sumbre ale patologicului. Problema este de ce trebuie statul să le sprijine, să le încurajeze și – mai ales – să le legalizeze.
În septembrie 2019, Agnés Buzyn, ministra franceză a Sănătății, mama Legii Bioeticii a acordat un interviu pe această temă canalului televiziunii parlamentare, LCP.
„Este o lege care confruntă știința, progresele științifice, cu dorin... cu... cu alegerile unei societăți și cu suferințele individuale”, a spus Buzyn.
Psihanaliștii invocați de Macron au vorbit și despre lapsusuri ca despre niște supape prin care inconștientul izbucnește la suprafață, fără a putea fi controlat de vorbitor, scriitor etc.
Bâlbâiala lui Agnés ne arată că, în adâncul ei, ea este convinsă că știința, progresul științific, trebuie să se subordoneze dorințelor sau capriciilor individuale, oricât ar fi ele de deviante.
Unei femei sau unui cuplu de lesbiene trebuie să li se acorde dreptul de a-și procura un copil, la fel cum îți cumperi o marfă de la hipermarket. Dreptul la copil este egal cu dreptul la detergenți.
În secolul XXI, ne spun Buzyn, Macron și toți progresiștii, tatăl nu mai este necesar. A devenit un moft pasabil și inutil. Familia însăși a devenit desuetă ca o sobă de teracotă într-un cartier rezidențial.
Dialogul dintre ziarist și ministră a continuat în acest mod halucinant:
Ziarist - Un tată este o funcție simbolică, poate fi el o femeie?
Buzyn – Evident că poate să fie o femeie, poate să fie o alteritate care se găsește în altă parte în familie, poate să fie niște unchi, poate să fie... ăăă...
- Ziarist – O bunică.
- Buzyn – O bunică (râsete).
Din motive de tehnică narativă, pentru un efect maxim, ar fi trebuit să închei acest text aici. Nu o s-o fac. O să adaug câteva cuvinte care îi aparțin doamnei Pascale Morinière, protagonista scenei de mai înainte cu Emmanuel Macron:
„Dacă astăzi, în țara noastră, nu mai avem cuvinte comune pentru a comunica tot ce ne este mai intim, precum Tată și Mamă, dacă cuvintele nu mai au același înțeles pentru toți francezii, devine foarte dificil să facem societate noi toți, împreună.”