La 135 de ani de la nașterea lui Panait (Gherasim) Istrati (Istrate) - 10 august 1884, Brăila - vă supunem atenției un fragment dintr-un text „testamentar” (aparent) dezamăgit și dezangajat, care-l exprimă mai bine decât orice și la care merită reflectat oricând, potrivit criticului literar Paul Cernat.

Dar să dăm curs literelor lui Istrati:

„Făcând recenzia ultimei mele cărţi, Casa Thuringer, în «Monde», din 11 martie, prietena mea Madeleine Paz declară, categoric, că: «în raport cu alte cărţi ale mele, am scris o carte reacţionară». Ea adaugă: «Ceea ce rosteşte Istrati nu-i altceva decât o apărare a burgheziei». Şi concluzia ei este: «Cizmarule, râmâi la ciubotele tale!» (Ordin ce mi-a fost dat de toţi prietenii mei politici şi de care pomenesc eu însumi, în prefaţa sus-numitei cărţi).

Apoi Madeleine Paz exclamă: «Cât era de emoţionant Istrati, cât de preţios mesajul său, atunci când încă nu era decât un povestitor!»”.

Alungat din Egipt, arestat în Italia

În continuare, despre prietenie - cu ironie: „Acum zece ani, vorbind despre Mes Départs, în „Les Nouvelles Littéraires”, prietenul Philippe Neël îmi spunea acelaşi lucru, dar dintr-un motiv cu totul contrar celui al Madeleinei Paz: el îmi dezaproba înclinarea mea de-a voi să iau apărarea clasei muncitoare. (...) Sunt obişnuit să fiu tratat cu asprime. Nu au auzit tovarăşii Madeleinei Paz, strigându-se urbi et orbi, de la reîntoarcerea mea din Rusia, că sunt un «agent al Siguranţei» şi un «vîndut burgheziei», în timp ce eram alungat din Egipt şi mă arestau în Italia? Văzutu-s-a măcar unul dintre marii mei prieteni sărindu-mi în ajutor, luîndu-mi apărarea? Nici unul. Poate fiindcă nici unul nu era încredinţat că aş fi un om cinstit. Asta a fost, atunci, cea mai mare dintre toate durerile morale pe care leam cunoscut în viaţă. În acel moment, vitalitatea mea - care sperie pe doctori - a primit lovitura de graţie”.

Împotriva morții

Apoi, despre moarte - cu încrâncenare: „Şi totuşi nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciuna socială domneşte în toate clasele şi pune stăpânire, zilnic, pe minţile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomana de a-i trimite exact atât cât să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale! Da! vreau să-mi las pielea pe această hîrtie albă, pe care atât am iubit-o! Dar, nu! Unul dintre ultimii prieteni îmi spune: «Nu! Categoric! Crapă, dar nu mai vorbi! Nu eşti o călăuză. Noi suntem călăuzele. Treburile omenirii sunt ale noastre»”.

Idealul de turmă

Demantelând-o pe Madeleine Paz, Istrati dramatizează fără ifose: „Ei bine, da!, o repet în faţa întregii lumi: orice «organizaţie» nu foloseşte şi nu va folosi niciodată decât organizatorilor! (...) Toţi cei cari vor să facă din om vita unei turme, sunt asasinii lui. Orice ar fi ei, inclusiv Madeleine Paz. În ciuda ei. În ciuda bunătăţii sale, adevărate. De ce? Pentru că sunt convins că revoltele păstorilor nu sunt decât revolte comanditate, deşi se întâmplă uneori ca aceşti păstori să-şi frângă şi ei gâtul în frumosul decor al manipulării sau al iluziei. Iată de ce strig de pe patul meu de suferinţă: Trăiască omul care nu aderă la nimic! (...) Revoluţia unuia singur, prin refuzul aderării la orice ar fi, este de altfel credinţa mea dintotdeauna. (...) Nimeni nu-şi închipuie până la ce punct am fost adevăratul revoltat din secolul meu, omul care, încă de copil, ghiceşte instinctiv crima de supunere la mentalitatea tradiţională: a familiei, a societăţii, apoi aceea a idealului de turmă.

Mama, părăsită la 12 ani

Furibund: „Astfel, am refuzat să-mi ascult mama, părăsind-o la vârsta de doisprezece ani, ca să mă duc să-mi agonisesc pâinea şi să dispun de viaţa mea; am refuzat să fiu sclavul unei singure meserii, practicînd prost o duzină; apoi m-am făcut, puţin cam fără voie, inapt serviciului militar şi totuşi încazarmat am făcut toate neghiobiile împotriva propriei mele sănătăţi, reuşind la capătul unei luni să fiu dispensat medical; am scăpat de două războaie, fugind departe de turma patriei mele care behăia în cor cu stăpânii; am refuzat să întemeiez o familie, neimpunînd niciodată vreunei femei cutare progenitură involuntară; nu am vrut niciodată să fiu membrul unui partid, al unei societăţi sau «organizaţii» profesionale şi, cînd am fost înscris cu de-a sila, n-am plătit cotizaţia mai mult de-o lună. În sfârşit, nici o uzină, nici un atelier sau alt mijloc de a-mi câştiga existenţa n-au izbutit, chiar în împrejurările cele mai favorabile, să mă păstreze mai mult de trei luni”.

 Un adevăr burghez

Și necruțător: „Nu, Madeleine Paz, nu sunt un «dezamăgit» sau nu o recunosc pentru că dumneata o vrei şi fiindcă eu nu vreau să ader la credinţa dumitale. Dar nu-mi spune că o credinţă nu preţuieşte cât a dumitale. Ce te face să crezi că «adevărul» dumitale poate să fie singurul acceptabil şi mai ales singurul convenabil omenirii suferinde? Şi-apoi, această neruşinare de a-mi revela existenţa «celor cari trudesc, cari sângerează şi suferă!». Uiţi că totdeauna am fost şi sunt încă unul dintre aceştia? Este îngăduit să mi se reamintească că «acest domeniu este sfânt?», că «soarta muncitorilor se joacă acolo?». Nu vreau să te supăr, dar e un fapt notoriu, dezvăluit chiar de dumneata, că, pentru a cunoaşte puţin «soarta muncitorilor», a trebuit să te angajezi, ca simplă muncitoare, într-o uzină Citroën. Bărbatul dumitale te conducea acolo, dimineaţa, cu maşina; te lua la prînz ca să dejunezi într-un restaurant drăguţ; te aducea îndărăt la ora unu, revenea apoi seara, ca să te ia şi să te ducă la frumosul dumitale cămin. După o lună (sau trei) te-ai îmbolnăvit şi a trebuit să renunţi de-a împărţi «soarta muncitorilor»”.

Și-atunci - se întreabă Panait Istrati pe bună dreptate - cum să iubești și cum să urăști în același mod? „Nu, bună prietenă, nu în acelaşi fel am cunoscut noi viaţa celor ce trudesc. Din cauza aceasta, nici nu iubim sau urâm în acelaşi fel. Şi când aici, la graniţele Europei burgheze, asist la spectacolul muncitorilor care fug din Rusia muncitorilor, fiind mitraliaţi pe gheaţa Nistrului, urmăriţi până în faţa pichetelor de grăniceri români, lichidaţi pe loc sau uneori înşfăcaţi de «proletarii» Ghepeu-ului şi readuşi cu forţa în «patria muncitorilor», când asist, repet, la acest sistem «de-a organiza» lumea nouă, dă-mi voie să iubesc şi să urăsc oamenii într-un mod diferit de al dumitale”.