Frigul din ultimele zile i-a bucurat nespus pe copiii din satele Munţilor Poiana Ruscă. Temperaturile scăzute le-au "fărâmiţat" zăpada apoasă căzută cu două săptămâni în urmă aşa încât schiurile fabricate de bunicii lor îşi pot face treaba foarte bine.
O "scândură" subţire şi îngustă, nu mai lungă de un metru şi jumătate, îndoită uşor în sus şi ascuţită la un capăt. Aşa arată un schi pe care-l fac bunicii pentru nepoţii lor în sate precum Cerbăl, Lelese, Poiana Răciţelii sau Bunila, din judeţul Hunedoara. "Schiul" nu are niciun mecanism sofisticat de prindere a piciorului aşa că de folosit clăpari nici nu poate fi vorba. Rolul lor este jucat cel mai adesea de ghete obişnuite sau cizme din cauciuc "izolate" la capătul de sus cu o pungă legată bine, aşa încât să nu intre zăpada la prea multele căzături ce vor urma. "Legătura" schiului făcut în Ţinutul Pădurenilor este ori o fâşie de cauciuc bătută în cuie de muchiile schiului, ori două bucăţi de tablă găurite, prin ale căror orificii este băgată bucata de sârmă petrecută peste laba piciorului.
Simplu şi eficient
O pereche de asemenea schiuri mai este folosită iarna în gospodăria familiei Ticula, din Runcu Mare (comuna Lelese). Mezinul familiei, Răzvan, este cel care le pune la lucru cel mai des, deşi nu are încă nicio şansă să ajungă la vârful lor, când le ţine vertical. Sora lui, Bianca (12 ani) le pune în picioare doar prin curte, când se plictiseşte în casă, iar fratele lor mai mare, Ciprian (17 ani), mărturiseşte că s-a cam plictisit de ele şi-n ultimii ani nu le-a mai folosit nici măcar în ograda din spatele casei, unde ar fi loc destul pentru câte o tură-două. "Bunicul a făcut schiurile astea. Sunt din lemn de frasin. Le vedeţi aşa subţirele, dar dacă le pui pe două dâmburi (denivelări) se îndoaie şi te ţin, nu se rup cu tine. Bunicul mi-o povestit cum să fac, în mare. Să ia speteaza (scândura – n.red.), să şlefuieşte un pic, dup-aia să bagă-n apă fierbinte şi să-ndoaie la vârf. Legăturile le face care din ce vrea, dar tră’ să fii forte atent când baţ’ cuiăle, să le baţ’ drept, să nu iasă cuiu în talpa schiurii c-atunci n-ai făcut nimic", ne povesteşte adolescentul
Dovezi de curaj
Pentru că "titularul" perechii de schiuri nu este acasă, Ciprian este cel care ne face o demonstraţie. Îşi împlântă bocancii, pur şi simplu, în legăturile schiurilor şi îşi dă drumul la vale. Schiurile sunt foarte greu de manevrat. Cel mult, pot fi puse în "plug" şi cam atât. Mai ales pe zăpadă afânată îţi este aproape imposibil să iei un viraj "ca la carte". Odată pus pe schiurile bătrâneşti, făcute acasă, îţi dai seama că, în lipsa kanturilor şi prinderea aproximativă pe picior, ai nevoie o oarecare mentalitate de kamikaze pentru a mai face încă o tură, mai ales că nu ai decât două variante de oprire: căzătura controlată, în cazul începătorilor, şi frânarea cu bâta împrumutată tot de la bunicul, cea pe care o târâi pe-o parte după tine şi pe care îţi laşi toată greutatea. Cum nimeni n-a avut vreodată în sat vreun instructor de schi, turele cu schiurile făcute de bunicul cuprind obligatoriu câte-o căzătură. În ce priveşte controlul lor, fiecare învaţă doar din propria-i experienţă.
Amintiri din copilărie
În satul Cerbăl, situat tot în munţii pădurenilor, nu se mai găsesc acum prea uşor schiuri “pe stil vechi". Aproape că nu mai sunt nici copii care să se distreze cu ele. Cei mari îşi aduc însă aminte că schiatul era principala distracţie pet imp de iarnă. “Moş Dănuţ făcea schiuri pentru toţi copii din sat. Se bucura aşa de tare când ne vedea cât suntem de fericiţi la vederea noilor schiuri. Se cam rupeau de la o iarnă la alta şi-l puneam serios la treabă pe moş Dănuţ. Le luam, şi toată vacanţa, în fiecare zi eram pe Valea Popii. Acolo sunt pruni mulţi. Noi mergeam printre ei, dar părinţii noştri, care se uitau de sus, din sat, aveau tot timpul impresia că intrăm în copaci. Urcam pe jos în 30 de minute şi coboram în trei, patru, cinci minute, depinde de câte căzături luam pe traseu. La amiază făceam pauză pentru masă, pentru schimbat hainele şi reparat legăturile, iar dup-aia o luam de la capăt. Singurele schiuri mai moderne erau schiurile Pitic, făcute la Reghin parcă, dar nu rezistau o săptămână, pentru că aveau legăturile slabe. Când era lună plină, ne dădeam şi noaptea", îşi aduce aminte Florin Costa, în vârstă de 31 de ani. Fetele, doar cu sania
Schiatul pe "spetezele" îndoite este un sport exclusiv pentru băieţi. Fetele nu se-ncumetă să le pună în picioare. Ele se mulţumesc cu săniuşul, iar când ies la distracţia în zăpadă îi adună în jurul lor şi pe băieţi. Mai ales că începe vacanţa, gaşca de micuţi îşi face programul cum vrea. "În general ieşim dimineaţa, la amiază mergem la masă, mai stăm un pic la televizor şi dup-aia ieşim iară. Câteodată stăm până noaptea târziu, mai ales că pe traseul de pe uliţă sunt stâlpi de iluminat", spune Raluca Roz (15 ani), din satul Lelese. Copiii de aici sunt un pic supăraţi pentru că pe uliţa lor preferată pentru săniuş s-a împrăştiat material antiderapant aşa că trebuie să aleagă câte unul dintre celelalte patru "trasee" de săniuş rămase. Ieri l-au încercat pe cel de pe dealul despădurit de lângă sat, iar mâine, dacă va mai ninge, speră că "pista" preferată de pe uliţă va fi din nou "practicabilă" pentru săniuş.