Înalţii oficiali europeni au început, de ceva timp, să vorbească despre crearea unei uniuni bancare în întreaga Uniune Europeană, atât ca măsură preventivă în cazul în care vreo instituţie financiară se află în pericol, cât şi ca soluţie pentru garantarea depozitelor cetăţenilor europeni. Totuşi, sunt câteva argumente care se pun împotriva acestei soluţii.
Deocamdată, la summitul desfăşurat pe 28-29 iunie, la Bruxelles, liderii europeni au discutat despre necesitatea unui supraveghetor la nivel central, rol care, cel mai probabil, va fi asumat de Banca Centrală Europeană (BCE), cel puţin pentru băncile mari din Europa. Totodată, s-a discutat şi despre crearea unui fond comun de bani care să garanteze depozitele populaţiei şi firmelor şi să rezolve problemele băncilor care intră în colaps. Se înţelege care este logica înfiinţării unei uniuni bancare: supravegherea bancară naţională şi fondurile de garantare a depozitelor nu funcţionează aşa cum se doreşte. Băncile sunt strâns legate de guverne, astfel încât problemele care lovesc unul dintre aceste sectoare nu au cum să nu-l afecteze şi pe celălalt. În acest context, politicienii văd uniunea bancară ca pe o opţiune mai uşor de realizat decât uniunea bugetară. Ipoteza este greşită, susţine "The Economist". Avantaje versus dezavantaje Sistemele bancare din multe ţări europene depăşesc cu mult economiile naţionale. Cu activele şi pasivele care sunt de câteva ori mai mari decât PIB-ul ţărilor, chiar şi economii europene destul de puternice cum ar fi Franţa, Germania sau Olanda ar putea fi puse în situaţia de a lupta pentru a susţine sistemele lor bancare care s-ar putea confrunta cu probleme serioase, aşa cum s-a întâmplat în Irlanda, în 2008. O contaminare naţională pornită de la bilanţurile băncilor cu probleme este epicentrul crizei din Spania.
Această ameninţare există şi în afara zonei euro: pasivele bancare din Marea Britanie, Elveţia şi Danemarca sunt de patru-cinci ori mai mare decât economiile lor naţionale. Cu toate acestea, toate trei au propriile banci centrale şi posibilitatea de a tipări bani, dacă este cazul. Uniunea bancară propusă de Van Rompuy ar putea întrerupe legătura periculoasă dintre guverne şi bănci. Pasivele chiar şi ale celor mai mari bănci europene par că pot fi gestionate, raportat la PIB-ul Uniunii Europene sau al zonei euro. Şi un fond de garantare comun al depozitelor ar putea, de asemenea, reduce în mod credibil riscul de falimente bancare în ţările vulnerabile. Cu toate acestea, obstacolele în calea realizării unei uniuni bancare sunt foarte mari. "The Economist" prezintă câteva motive pentru care uniunea bancară nu este o soluţie deloc fericită. 1. Trebuie să se decidă până unde se întinde această uniune. Herman Van Rompuy crede că Uniunea bancară ar trebui să acopere întreaga Uniune Europeană, pentru a evita fragmentarea pieţei unice europene în domeniul serviciilor financiare. Autoritatea de reglementare în acest caz, ar fi Autoritatea Bancară Europeană (ABE), care, în prezent, redactează regulamente, dar nu are atribuţii de supraveghere. Acestui lucru i se opune Franţa şi Germania, care consideră că ABE este lipsită de credibilitate. 2. Este puţin probabil ca Marea Britanie să fie de acord să delege responsabilitatea serviciilor financiare, cea mai mare industrie de export a ţării, către o autoritate de reglementare europeană. Băncile britanice nu sunt deloc entuziasmate, mai ales că unele, precum Standard Chartered, nu au aproape nicio expunere directă la zona euro, dar se tem că li se va cere să contribuie la un fond comun. 3. O alternativă ar fi ca uniunea bancară să se aplice numai pentru ţările din zona euro. Banca Centrală Europeană (BCE) s-a oferit deja să aibă rolul de supraveghetor. Dar o uniune bancară în zona euro ar risca o fragmentare a pieţei unice europene, care ar putea izola sectorul financiar din Marea Britanie. Aceasta ar pune noi probleme membrilor zonei euro. Băncile şi guvernele ar încerca să renunţe la controlul unei autorităţi de reglementare bancară care ar putea spune, de exemplu, celor mai mari bănci naţionale să-şi reducă expunerea pe piaţa imobiliară internă sau să acorde mai puţine împrumuturi firmelor mici, pentru a reduce riscul. 4. O altă problemă spinoasă ar fi încercarea de a aduna bani pentru fondul comun de garanţie a depozitelor bancare şi pentru fondul de soluţionare a problemelor băncilor falimentare. Simon Samuels, analist la Barclays, este de părere că un fond de asigurare ar trebui să acopere 11 miliarde de euro în depozite. Pentru ca industria să pună la dispoziţie circa 1,4% din activele sale, băncile din zona euro ar trebui să fie impozitate cu o cincime din veniturile lor anuale timp de cinci ani. Iar în condiţiile deteriorării situaţiei din sistemul bancar, suma ar putea fi insuficientă şi ar putea fi necesare peste 100 miliarde de euro. 5. Deşi un fond de asemenea dimensiuni ar putea face mai uşor de suportat un eventual colaps al unor bănci, nu ar fi suficient de mare pentru a preveni retragerile bancare provocate de teama de denominare. Oricum, un asemenea fond nu ar putea fi înfiinţat atât de repede încât să contracareze temerile actuale. 6. Dacă o ţară ar dori să părăsească zona euro, dar depozitele ar fi garantate în euro, oamenii ar putea fi tentaţi să se împrumute masiv de pe piaţa locală şi să depună banii în băncile lor. În cazul ieşirii ţării din zona euro, datoriile ar fi transformate în valuta naţională, în timp ce economiile lor ar fi protejate. "Acest lucru ar reprezenta, în esenţă, un transfer direct de bogăţie dinspre restul zonei euro spre periferia acesteia", spune analistul Simon Samuels. Cu alte cuvinte, o uniune bancară ar putea însemna de fapt o uniune a transferului, pe care Germania, însă, speră să o evite.
CITIŢI ŞI:
- Temele summitului european din 28-29 iunie: Uniune bancară, integrare bugetară şi datoriile publice
- Angajament la Summitul G20: Uniune bancară în zona euro
- Următorul pas: Uniunea bancară europeană