Recent, a fost acasă o echipă a televiziunii publice a Serbiei, sub conducerea lui Milos Milic. Distinsul nostru coleg de breaslă și de Balcani voia să realizeze un film documentar despre Evenimentele din decembrie 1989.
Am înțeles, prin intermediul Ionelei Megherel, de la Radio România Internațional, secția Sîrbă, traducător, dar și Cicerone al echipei, că Milos Milic, un ziarist afirmat în Serbia și prin corespondențele trimise de la Tribunalul de la Haga, se gîndise să-mi ceară și mie punctul de vedere, din două motive. De la Milos Milic am dibuit și motivele: Știa că fusesem unul dintre ziariștii europeni care au luat apărarea sîrbilor în fața agresiunii NATO. Știa că susținusem încă din februarie 1990 teza Loviturii de stat. Pînă la mine, înregistrase punctele de vedere ale lui Ion Caramitru, Gelu Voican Voiculescu.
Puncte de vedere, fără discuție, bazate pe varianta iliescistă din 1990 pînă azi: A fost o revoltă spontană care a dus la căderea regimului. Care cădere a produs un vid de putere. Care vid a fost acoperit rapid de echipa lui Ion Iliescu numai și numai din grija ca nu cumva țara să se prăbușească. Intervenția mea avea menirea de a aduce în documentar și un punct de vedere opus celor care participaseră la Lovitura de stat din decembrie 1989. La Belgrad, ca și la București, televiziunea publică se definește prin lipsa de griji cînd vine vorba de cheltuieli. Așa se explică faptul că din dubița venită de la Belgrad a coborît o armată de colaboratori ai reporterului. Au scos din ea și au urcat pînă la apartamentul meu tot felul de mașinării. Drept urmare, au reușit cît ai clipi să-mi dea peste cap toată casa, de-a trebuit s-o aranjez după aceea vreo jumătate de zi.
Despre evenimentele din decembrie 1989, definite oficial, prin ancheta Parchetului General, ca Lovitură de stat, am dat de-a lungul timpului numeroase interviuri. Toate s-au desfășurat după procedura standard cerută de gen. Cel curios a fost totdeauna autorul interviului. Prestația mea s-a rezumat la a răspunde la întrebări. În nici un caz la a pune întrebări,;desigur în legătură cu tema, pentru că altfel politețea te obligă pe tine, intervievat să te interesezi dacă reporterul a găsit greu sau ușor adresa ta. În cazul de față am așteptat cu nerăbdare interviul. Nu pentru că l-aș fi apucat pe Dumnezeu de un picior apărînd la televizor în fața sîrbilor și a lui Sebastian Ghiță, presupus a fi mai departe la Belgrad, ci pentru a-i pune eu reporterului cîteva întrebări. Nu de alta, dar interviul pica la țanc. De ce? Recent a apărut la Paris, la editura Kryos, cartea lui Radu Portocală La chute de Ceausescu (Căderea lui Ceaușescu). De cum am aflat de asta, editura Mediafax și-a propus s-o traducă. A intrat în contact cu autorul, a încheiat contractul de editare și, iată, în decembrie 2019 ar urma să fie în librării Căderea lui Ceaușescu.
M-am gîndit (sînt acționar al editurii alături de Adrian Sârbu) să semnez prefața la ediția în limba română, cum am făcut și la Golul răsunător. Radu Portocală – am mai scris – are meritul – uriaș după mine – de a fi făcut să apară în Franța, în octombrie 1990, cînd duduia jubilația provocată de iluzia că-n decembrie 1989 a fost o Revoluție, o carte care demonstra c-a fost o Lovitură de stat pusă la cale de Moscova: Autopsie du coup d’État roumain. Au pays du mensonge triomphant. Publicată în Franța, scutită de complexul Vai, ce-o să spună lumea?, cartea a fost de un uriaș ajutor pentru cei care, ca mine, contraziceau în România teza oficială a Marii Revoluții din Decembrie 1989. Apariția în octombrie 1990 răspundea de o slăbiciune a cărții: Absența datelor și a perspectivelor venite ulterior. Radu Portocală a reluat multe dintre tezele și datele din prima carte despre decembrie 1989 în cea de a doua carte a sa, L’Execution des Ceaucescu, 2009. La chute de Ceausescu, apărută în octombrie 2019, e o ediție revizuită și mărită a celei din 2009. Titlul mi se pare mult mai bine ales din punct de vedere publicistic decît în cazul cărții din 1990.
El anunță concentrarea eseului pe ceea ce a fost în realitate decembrie 1989: Căderea lui Ceaușescu. Autorul a folosit acum datele obținute în cei 30 de ani de istoriografie a evenimentelor din decembrie 1989, precum și – lucru cel mai important – perspectiva dată de trecerea a trei decenii de la momentul crucial din istoria României. Teza de fond a cărții lui Radu Portocală o face într-un fel unică între aparițiile editoriale din ultimii 30 de ani despre evenimentele din decembrie 1989: A fost vorba de o Lovitură de stat pusă la cale de Moscova în lungul șir de răsturnări spectaculoase din Europa de Est și Centrală, văzută de Radu Portocală (un șoc intelectual!) ca fiind puse la cale de Gorbaciov, interesat în debarasarea URSS de povara economică întruchipată de țările Lagărului socialist. Pentru a scoate pe români în stradă, autorii Complotului aveau nevoie de detonatorul numit Mortul necesar.
La Praga regimul căzuse și în urma acestei Diversiuni de lungă tradiție în istoria răsturnării unor regimuri care par eterne. Scrie Radu Portocală: „Cu o lună mai devreme, Praga fierbea. La 17 noiembrie, printre organizatorii marii manifestații a studenților se număra și un student pe nume Milan Ružicka. Poliția s-a ciocnit în repetate rînduri cu manifestanții și, în cele din urmă, aceștia s-au retras, în urma lor rămînînd pe caldarîm un mort. Acesta era tocmai Ružicka. Vestea a produs un val de emoție și a contribuit indiscutabil la amplificarea mișcării. Doar că Ružicka nu era decît un pseudonim în spatele căruia se afla locotenentul Zifcak de la StB, poliția politică cehoslovacă, a cărui misiune fusese de a se infiltra în grupurile studenților. Cîteva săptămîni mai tîrziu avea să se afle că Zifcak nu era nicidecum mort, că doar simulase și, desigur, cei care îi ridicaseră «cadavrul» erau complicii săi. Această «victimă» a fost necesară. În desfășurarea ulterioară a evenimentelor, s-a dovedit a fi fost manevră eficace. ”
În cazul României nu ajungea un mort. Se impuneau – scrie Radu Portocală în capitolul magistral intitulat Morți la licitație – mii de morți. Un mijloc a fost Operațiunea intitulată Spargerea geamurilor. Avînd ca autori așa-zișii turiști sovietici, violențele de la Timișoara urmau să provoace reacția forțelor de ordine, obligate prin lege să contracareze anarhia. Așa s-a ajuns la numărul de 73 de morți de la Timișoara. Nu era însă de-ajuns în cazul României, țară despre care se spune că Mămăliga nu explodează. Cum însă din punct de vedere fizic era imposibil, Regizorii au pus la cale o diversiune la nivel european pentru a spori numărul morților la 60.000, pentru a exagera în chip halucinant cruzimea intervențiilor de la Timișoara, pentru a-l prezenta pe Nicolae Ceaușescu în ipostaza de „fiară sălbatică, însetată de sînge, capabilă de cele mai cumplite ticăloșii pentru a-și păstra puterea și a-și salva pielea.”
Tehnica a fost simplă. Jurnaliștii din Est, obișnuiți cu sfidarea deontologiei, transmiteau din România fel de fel de năstrușnicii. Presa occidentală le relua pasiv, dîndu-le astfel autoritate. Receptată în România drept autoritate în materie de adevăr, presa occidentală a contribuit fundamental la crearea stării cerute de ieșirea românilor prin adîncirea imaginii de regim criminal, care nu se dă în lături de la nimic pentru a supraviețui. În prima linie a manipulării de pe teren n-a fost Tass, cum s-ar putea crede, ci Agenția Taniug. Agenția de stat a Iugoslaviei, a unei țări considerate prietenă a României, a transmis de la Timișoara și apoi de la București fantasmagorii greu de închipuit chiar și în cazul unei oficine de pură propagandă. Radu Portocală trece în revistă numeroasele exemple de incredibile deraieri ale unei instituții altfel corecte.
Iată un exemplu dintre cele date de Radul Portocală în cartea sa: „Pe 20 decembrie, agenția Taniug se dedă unui colosal tur de forță al imaginației. Astfel, Securitatea ar fi distrus orașele (din nou, la plural, tot fără o bază reală). Printre ruine, securiștii masacrau manifestanții cu baionetele, inclusiv femeile (însărcinate sau nu), copiii și răniții. Trecătorii erau executați cu tiruri de arme automate.” Agenției Taniug îi sare în ajutor presa de la Belgrad: „Cotidianul Ekspres Politika din Belgrad anunță executarea pastorului Tökes și afirmă că deține informația de la milițianul care a identificat cadavrul.” Se înțelege de ce am așteptat interviul luat de reporterul sîrb cu atîta nerăbdare. Voiam să abordez în intervenția mea enigma implicării presei iugoslave în Marea manipulare din decembrie 1989, și mai ales să aflu de la Milos Milic dacă în Serbia se știe de implicarea agenției Taniug.
Mi-a răspuns, chiar în cadrul interviului, că despre asta știu cei preocupați de evenimentele din decembrie 1989, că el însuși a auzit de implicarea Serviciilor secrete sîrbești în favoarea Loviturii de stat din decembrie 1989. Nimeni însă n-a cercetat serios fenomenul. Nimeni n-a căutat să vadă ce spun documentele de arhivă, dar mai ales cum explică foștii din decembrie 1989 manipularea de proporții a Taniug și a presei de stat iugoslave. A rămas că el, reporterul, se va interesa de asta și va aborda în interviu implicarea presei iugoslave. Pînă atunci rămîne, ca o nouă enigmă a evenimentelor din decembrie 1989, întrebarea:
A fost o Operațiune dictată de la cele mai înalte nivele, cu implicarea Serviciilor secrete sîrbești, sau doar o inițiativă a unor instituții de presă?