Uzina Faur, cunoscută de cei mai în vârstă ca „Malaxa” sau „23 August”. Înainte de ’89 asigura nu mai puţin de 20.000 de locuri de muncă, de pe porţile ei ieşind locomotive, tancuri, utilaje, dar şi cantităţi industriale de piese de schimb, fi ind astfel una dintre mândriile economiei României de odinioară. Astăzi, aici te întâmpină o privelişte jalnică. Halele productive de altădată sunt acum schelete monumentale de fiare, unde ţigănci cu ţânci care se ţin de fustele colorate îşi fac veacul, umblând după câte o pleaşcă.

Badea Tudor a lucrat din , 52 până în , 86 la uzină, întâi ca lăcătuş şi apoi ca unul dintre cei 15 mecanici-şefi ai turnătoriei. Acesta răspundea de întreţinerea şi exploatarea utilajelor şi a povestit pentru ziarul nostru despre dedesubturile vieţii de la fabrică din perioada comunismului: tăcerea angajaţilor care se temeau să nu fie duşi la partid, şmecheriile cu contactori electrici făcute de unii muncitori, răutăţile unor şefi cu carnet de partid, accidente mortale, pedepse cu închisoarea, dar şi petrecerile directorilor care dansau pe mesele cantinei, cu balerine pe jumătate dezbrăcate, artiste ale ansamblului „Parisul pe gheaţă”. Trecem rapid în revistă şi cele două vizitele anuale ale lui Ceauşescu, care deţinea părţi sociale, vizite înaintea cărora angajaţii erau puşi să vopsească toate gardurile, toate uşile, pentru ca apoi să...bată din palme.

 

„Pe mine nu mă interesa sincer titlul de nu știu ce, funcția. Mă interesau banii”

Intrând pe Poarta a III-a a Uzinei Faur, Badea Tudor ne-a spus că aceasta avea patru intrări. Prin Poarta I intrau directorul general al întreprinderii şi persoanele care aveau funcţii administrative.”Pe aleea principală, la Poarta 1, mai era o clădire administrativă. Pe dreapta era forja, pe care au mutat-o că făcea prea multă gălăgie. Se făceau la forjă osii, pistoane. Avea o presă de mare forță, când funcționa aproape că dărâma geamurile, se simțea vibrația până la clădirea directorului”.

Bătrânul de 82 de ani îşi aminteşte că putea să avanseze, chiar dacă nu avea carnet de partid, pentru că făcuse şcoala de maiştri. Pe el l-a interesat cel mai tare să ia grupă, ca să poată ieşi la pensie. „Mă trecuseră și pe mine la TESA și când viu din concediu am văzut că aveam penalizare și îi zic unui şef «-Păi, ești coleg cu mine!», «-Na, na, na», face el”. Am încheiat-o spunându-i că e un conţopist. Pe mine nu mă interesa sincer titlul de nu știu ce, funcția. Mă interesau banii. Răspundeam pe mai multe secții de întreținerea și exploatarea utilajelor, de la macarale, la strunguri, la freze. Când m-am pensionat eu, aici lucrau 18.000 de oameni. În afară că n-aveai voie să vorbești despre comuniști, restul...aveai tot ce îți trebuie. Numai dacă nu vreai...”.

Uzina Faur încropea 5 fabrici, fiecare cu conducerea ei. „Erau aşa: turnătorii, fabrica de complexe, unde făceau frânele pentru vagoane, compresoare, ah... bătrânețea asta e grea, nu mai îmi amintesc. Bun, complexili, pe urmă fabrica de motoare, după locomotive-uzinaj, apoi turnătoriile și una, nu mai țiu minte. Eu am lucrat prima dată ca lăcătuş, la prototipuri, la reparaţii capitale. Utilajele aveau nişte cicluri de reparaţie. Când am avansat la turnătorii, sectoarele calde, aşa le zicea, care cuprindeau turnătoria de fontă, cea de oţel şi cea de nefieroase, trebuia să ţin evidenţa orelor de lucru ale echipamentelor, o fişă în care eram obligat să pontez câte schimburi lucrează. Un schimb nocturn, două schimburi nocturne, la 2.000 de ore o reparatie, la 4.000 de ore o reparaţie capitală şi aşa mai departe. În Decretul 400 erau trecute toate utilajele aproape de unicat, care făceau produse esenţiale. Utilajele pentru tancuri, locomotive erau trecute în decret, dacă se întâmpla ceva, toată lumea ştia”.

 

„Parisul pe gheaţă” şi banchetul şefi lor de la Faur cu celebrele balerine

În jurul anului 1960, când a venit ansamblul artistic „Parisul pe gheaţă”, bucureştenii înnebuniseră. Spectacolul a fost un adevărat eveniment pentru România acelor ani, după care s-a omorât toată lumea. În perioada aceea, taica Badea l-a prins şef pe Putinică. „Ăsta a făcut multe probleme, când au venit artiştii ăia din Franţa, noi aveam la uzină o fermă de porci pentru cantină, iar Putinică, băiat de treabă, microbist, a luat balerinele, le-a dat să mănânce, a făcut banchet. Se spune că urcase cu ele pe masă, cu balerinele alea, care aveau coifurile, penele alea în cap, şi care erau pe jumătate dezbrăcate. Cică le lăsa vinul să se prelingă între sâni şi le punea paharul aicea, între picioarele crăcanate, ca să îi facă plinul”.

În altă ordine de idei, fostul lucrător a mai povestit că toţi şefii care au plecat de la Faur avansau la partid, deveneau secretari de stat, cu excepţia lui Putinică bineînţeles. „După Putinică, a venit Roşu şi ultimul pe care l-a prins îl chema Petre nu mai ştiu cum. Ceauşescu avea aici părţi sociale, când venea la uzină, se anunţa vizita lui, se făcea curat, se vopseau toate gardurile, toate uşile, venea Securitatea înainte, înconjura de jur împrejur. El venea să urmărească, la un moment dat ne-a cerut să creştem producţia de motoare de la 2.000 de bucăţi, la 6.000 pe an. Apoi, nu mai ştiu de ce, a dublat-o la 12.000! În perioada în care am lucrat, venea de cel puţin două ori pe an. Era râsul lumii, te punea să baţi din palme, ne puneau să ne aliniem… Dacă nu veneai la vizitele lui răposatu’, aveai probleme, se ocupau tacit oamenii. De exemplu, eu plecam în Europa cu maşina, trebuia să iau semnătură, mergeam cu A.C.R., iar dacă nu eram prezent când sosea Ceauşescu, se cereau tot felul de date despre mine pentru a-mi aproba trecerea”.

Exportam la dezbrăcaţi, în Africa, în Asia, până la turci

Produceam locomotive şi utilaje forestiere şi d-ăla de extracţie de petrol. Exportam la ăştia, la dezbrăcaţi, în Africa, în Asia, până la turci. În turnătorie se făceau turelele de tanc, tancurile în clădirea de vizavi. Turelele plecau la Dadilov, undeva spre Giurgiu, acolo făceau probe pe ele, dădeau cu tunul în ele, dacă nu erau bune le dădeau la fier vechi din nou. Normal, trebuiau făcute două tancuri pe lună.

 

Ce şmecherii se făceau la Uzina Faur

- EVZ: Dar oamenii, oamenii erau fericiţi?

- Tudor Badea: Şi da, şi nu. Eu nu i-am agreat niciodată pe comunişti, dar aveai măcar siguranţa zilei de mâine. Leafa îţi era suficientă, dacă erai mai isteţ, cum eram eu, nu exista om care să zică că vrea o casă, o maşină şi să nu le aibă. Eu îmi schimbam maşina în fiecare an. Cine muncea şi se ţinea de muncă putea să se descurce. Acum mai iei o casă? Tot aşa, am avut un coleg care numa’ a zis ceva de ei, de comunişti şi i-au dat trei ani de puşcărie. Nu ştiai cu cine stai de vorbă. Mai vorbeam cu un director, care mi-a fost şef nemijlocit, iar el îmi zicea «- Taci, mă, dracu’ că ne aud!», la care eu «- N-are nimic, mă duc eu în locul tău! ».

- Tineri lucrau la fabrică?

- Era tineret foarte mult şi femei foarte multe.

- Ce şmecherii se făceau la uzină?

- Se făceau multe şmecherii, ca peste tot. Gândeşte-te că erau sute de şuruburi pe jos, acum se dau pe bon, atunci erau la liber. Îmi aduc aminte un şmecher d-ăsta care fura contactorii electrici, ăia conţineau platină şi argint şi erau cât pumnul. La un moment dat, la un utilaj s-a constatat că lipsesc toţi. L-au prins şi i-au dat câţiva ani. Altă şmecherie: când secţiile nu făceau fizic lei, atunci se fabricau piese, care mâine se puteau strica iar, asta compensa lipsa banilor. Eee, mai sunt multe. Aici veneau germanii să cumpere frâne de locomotivă. Făceau teste. Neamţu’ cerea 500 de bucăţi, scotea 100 din ele, le punea pe bancul de probă şi dacă una nu era bună, refuza tot lotul. Aşa că ăştia, ai noştri, ca să îi păcălească, îi duceau pe la Sinia, îi îmbătau şi le aduceau femei. Pe urmă au venit americanii să facă modernizare la aparataje. Dădeau un timp mai mare de lucru, timpul bun, după norme, dar românii se băteau să lucreze mai mult. Nu erau de acord cu timpul de lucru dat de americani şi ca să scurteze timpul de execuţie al unui obiect care era trecut la „manual”, românul lua cu macaraua mai multe odată, nu mai aştepta fiecare piesă să treacă pe role, pe bandă. Se făceau şmecherii, dar cu perdea, dacă ajungeai la partid, erai un om mâncat, partidul nu tolera nimic.

- De ce voiau muncitorii să lucreze mai mult?

- Lucram în acord, în depăşire de plan, noi făceam trei planuri pe zi, nu unul, şi eram plătiţi pentru depăşirea pe care o aveam. Pe timpul lui răposatu’ planul era fizic, nu în lei.

- Şi ce făceaţi pe vremea aia cu banii?

- Eu primeam 800 de lei pe lună salariu de bază, dar pentru că lucram 300%, ajungeam la bani frumoşi. Masa la cantină era 3.25 lei, plăteam întreţinerea 18 lei, chiria 9 lei. Restul se duceau pe covoare manuale în casă, chestii de la curtea sticlarilor. Îmi doream să plece comuniştii, cu toate că n-a fost dată să zic că vreau ceva şi să nu pot.

 

Cât a lucrat, taica Badea a prins trei accidente mortale şi un şef rău de tot

- Aţi prins vreun accident de lucru? A murit cineva la muncă în perioada în care lucraţi şi dumneavoastră?

 - Cât am stat eu trei oameni au murit. Unul, de la acoperiri metalice, care a intrat să sudeze o baie mare de plumb, era la groapă băgat şi nu s-a asigurat şi a căzut pe el şi l-a omorât. Pe al doilea, dacă nu mă înşel, l-a prins transbordorul. Iar al treilea, p-ăsta l-am văzut mort. S-a electrocutat când lucra cu macaraua de pe grindă, uite acolo, unde sunt rolele alea. Asta funcţiona la 380, nu la 220.

- Aţi avut vreodată probleme cu vreun şef?

- Era un secretar de partid rău de tot, m-a dus la partid. Nu i-am dat tot planul într-o lună, am notat că doar 50% din utilaje erau bune.

- Cum s-a întâmplat mai exact?

- La sfârşitul unei luni, le-am dat numai jumate din utilajele „executate”.

- Cum adică executate?

- Adică reparate. Ăla s-a dus la partid, m-au chemat acolo, aveam tot graficul cu utilaje la mine. Şi am zis „Tovarăşe, luaţi de aici, care credeţi dumneavoastră şi mergem acolo, şi dacă e bună...”. Şi a pus mâna fix pe utilajul pe care îmi doream. O freză portală. Scria „neexecutat” şi aşa era. Secretaru’ o dăduse realizată, eu nu i-am dat-o, am ajuns la fabrică cu ăla de la partid, secretarul trimise vorbă să schimbe plăcuţele cu numere între echipamente, eu le ştiam pe de rost. Şi vine, şi ajunge în dreptul utilajului cu numărul respectiv şi vede că e în regulă. I-am adus un d-ăsta care nu minte, cum le spune, sectanţi. „-Cheamă-l pe Nea’ Vasile!”, iar pocăitu’ face că „-Nu e asta, e aia!”. Apoi a văzut că au fost scoase numerele şi l-a pedepsit pe ăla care voia să mă pedepsească pe mine. Şi pe mine m-a pedepsit altă dată. Venisem din concediu, ministerul făcuse un control, toată lumea se fofilase, iar şeful m-a pus să semnez că un acoperiş, un capac de la cuptor era gata. M-am dus în birou, i-am zis că nu semnez, trebuia schimbat tot, iar ei nu îl făcuseră nici pe jumate. „-Şefule, dacă arde casa ta, arde şi a mea!”. Eram şucărit rău de tot şi în birou, când i-am zis că nu vreau să îi dau foc la „casă”, mi-a zis „-Ieşi afarăăăă!”. Eram obraznic tare, mi-au luat o gradaţie pe trei luni, de la salariu.

 

La comandă, dădeau toţi drumul fierului topit să curgă

Turnătoria avea 5 cuptoare, 3 mari electrice şi 2 mici. 2 erau de demult, le-am prins când am venit aici, ulterior au adus 3 ungureşti. Cel mai mare avea 15 tone, celelalte 5 şi 7 tone. Se turna cu 3 oale, făceau cu macaraua intrări, la o comandă dădeau toţi drumul fierului topit să curgă, unitar, trebuia să acopere golurile din pământ. Fierul începea să se topească pe la 1200 de grade Celsius şi se turna pe la 1600-1700 de grade Celsius