Rușinea și rușinătorii

Rușinea și rușinătorii

Vioi nevoie mare, politicieni și condeieri scoși la joacă de chestiunea refugiaților sirieni au o predilecție pentru vitriol - cuvinte tari, pietre-n geam, șuturi să se trezească nația adormită cînd dau ei un chiot!

  De cîteva zile, europenii fini ai României împroașcă rușine asupra celor care cred că instituțiile bruxelleze nu iau decizii bune în privința valului de refugiați. Diriginții de conștiință ai clipei trec printre rînduri și iau la palme pe oricine se îndoiește de comisia Juncker și de cotele obligatorii.  Dacă se întîmplă cumva să crezi că pigmeii de la Bruxelles sînt mai mult decît niște mediocrități absolute a căror anvergură nu o depășește pe cea a unui ștat de plată consistent, ești imediat taxat drept anti-european, obscurantist, xenofob. Nu ai voie să ții la identitatea de european decît într-un singur fel: aplaudînd frenetic Comisia Europeană. Asta e calea și adevărul - orice altceva este erezie. Nici prin cap nu le trece noilor uteciști ai Europei că s-ar putea ca Juncker și ai lui să ia decizii catastrofale pentru continent și că, totuși, Europa e mult mai mult decît Comisia și Consiliul și Uniunea însăși. Citindu-i și văzîndu-i îmi dau seama cît de mică este, de fapt, Europa pentru ei: cîteva birouri și săli de ședințe la Bruxelles și Strasbourg.

Victor Ponta, Alina Mungiu Pippidi și Cristian Preda sînt trei oameni publici cum nu se poate mai diferiți. Ei bine, chestia refugiaților i-a făcut să cadă la unison. Fiecare în parte și toți împreună sînt de părere că ar trebui să le fie rușine românilor care au îndoieli sau chiar temeri în legătură cu valul de refugiați și, mai ales, cu felul în care cei de la Bruxelles înțeleg să răspundă acestui val. Ponta ne rușinează că sîntem xenofobi, Alina Mungiu că nu sîntem recunoscători cu fapta, solidari și umaniști, iar Cristian Preda că nu cazăm pe litoral miile de refugiați pe care ni-i alocă Europa. Pentru fiecare dintre astea, dar și pentru altele care vor urma, să ne fie rușine! Nu vreau să mă refer la persoane, cu atît mai mult cu cît de unul dintre cei numiți mai sus mă leagă multe și îmi este, în continuare, drag, iar despre altul am scris de mi s-a acrit. Mă întreb, doar, de unde puterea de a rușina public pe ceilalți? De unde le vine lor și altora această forță interioară de a se ipostazia în acea autoritate care distribuie, suveran, anatema morală? Totuși, puseul de uteciști harnici în slujba marelui partid zis „Europa” e mult prea puțin ca să-i îndrituiască. Totuși, convingerea că ei sînt deștepți și luminați, iar noi, ceilalți, sîntem strîmți și obscuri nu are nici ea un temei solid. Totuși, de ce ar suporta unul de altă părere ocările lui Ponta, Mungiu Pippidi și Preda?

Poate pentru că nu reușesc să deslușesc pe ce se întemeiază autoritatea lor de a ne rușina pe noi, cei care privim chiorîș spre dl Juncker, mie nu mi-e deloc rușine să susțin că propunerea Comisiei de a repartiza tuturor țărilor membre cote obligatorii de refugiați, indiferent de capacitatea lor de a-i primi, este periculoasă ( scriu aceste rînduri înainte de  Consiliul JAI și anticipez că această propunere nu va fi adoptată). Nu voi spune, însă, că trebuie să-i fie rușine dlui Juncker și susținătorilor săi pentru loviturile de măciucă pe care le aplică Europei în virtutea unor principii de ei socotite ”europene”. Și nu mă refer doar la principiul ”ești solidar, încasează cota pe care ți-o stabilesc eu” - un mod ciudat de a primi și de a privi solidaritatea. Mă refer direct la decizia de a încuraja masive mutări de populație și mixaje culturale otrăvitoare. Sînt eu, oare, un anti-european dacă vreau ca Europa generației de după mine să fie esențialmente aceeași cu Europa pe care am trăit-o eu pînă acum? Trebuie, oare, să-mi fie rușine că mă tem pentru viitorul unei Europe cu tot mai mulți musulmani? Trebuie, oare, să-mi fie rușine că mă îndoiesc de puterea acestei Europe de a europeniza pe cei care vin aici din alte spaiții culturale, cu alte valori și cu alte idealuri?

Cît privește rușinea, vreau doar să amintesc distribuitorilor ei că, în viață, toți facem  lucruri de care, mai tîrziu, ne e rușine. Rușinea este un exercițiu de curățire interioară, o lucrare a bunului simț, a legii morale din noi. Să o lăsăm să lucreze singură, acolo unde poate. Să nu o asmuțim unii asupra altora și să nu pretindem că o stăpînim așa cum stăpînea Prospero vînturile insulei sale. Nu de alta, dar se poate întoarce pe neașteptate chiar asupra celui care pretinde stăpînirea ei. De altfel, întotdeauna am avut impresia că cei care strigă, de la obraz, ”să-ți fie rușine!”, sînt chiar cei care știu cel mai puțin despre asta.

PS Maidanul vieții noastre publice arată, în chip bezmetic, cînd ca  un ”teatru de operațiuni”/”cîmp tactic”, cînd ca un balamuc. Unii, construiesc abil și complex, alții își detonează cînd și unde nu te aștepți sacul de prostie pe care-l poartă, pare-se, de cînd s-au născut. Printre cei din urmă se numără unul, deputat și lider de partid, pesedist de bine la bază, dar mai nou naționalist, care amenință Europa că s-ar putea să nu ne mai plătim contribuția financiară la funcționarea Uniunii dacă ne supără în chestia cu refugiații.  Cum de au ajuns, Doamne, oameni cu asemenea judecată politică în Parlament? Popor român, cît de furios ai putut fi în 2012 pe Băsescu ca să votezi asemenea opozanți ai lui Băsescu, și încă în proporție de 70%?

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.