Au curs răuri de cerneală pentru a sublinia victoria Rusiei, a Siriei lui al Assad și chiar a Daesh-ISIS, autoproclamat Stat Islamic, ca urmare a anunțului retragerii trupelor americane din Siria.

Oricât ar fi de adevărate și reale argumentele, Moscova se confruntă astăzi cu o realitate diferită de cea în care era doar băiatul rău care stricau înțelegerile altora, cu precădere ale americanilor, pentru a fi băgată în seamă și prinsă în înțelegerile globale. Astfel, la retragerea din Siria, oricând se va produce aceasta, Washingtonul a făcut Rusiei cel mai mare rău, a lăsat-o să gestioneze problema Siriei. Cu toate condiționările și costurile aferente unei asemenea responsabilități.

Situația nu a fost premeditată la anunțul retragerii trupelor americane din Siria. Astfel, după datele care au răzbătut din interiorul administrației Trump, retragerea a fost o decizie intempestivă a impulsivului și originalului Președinte american, pe un impuls ce viza rivalitatea sa cu James Mattis, pe atunci respectatul Secretar al Pentagonului. Dintr-o pornire intempestivă, s-a trecut la anunțarea retragerii, nicidecum dintr-un calcul sau strategie planificată și gândită din timp.

Pe de altă parte, establishmentul american, structura administrativă și birocratică de la Washington, cea care dă substanță, consistență și capacitate administrativă, l-a învățat pe Trump și, pentru a putea diminua și recupera eventualele costuri ale deciziilor sale, pentru a valorifica chiar asemenea momente, a pregătit strategii de recuperare și ieșire din fiecare context, în avantajul Statului American. Și în acest caz e vorba despre o îmbrățișare a doctrine Reagan 2, despre care am vorbit (https://evz.ro/trump-copiaza-de-ladoctrina-reagan-cursa-inarmarilor-sirazboiu.html). Aceasta conține cursa înarmărilor, sugrumarea economică a Rusiei (așa cum s-a întâmplat cu Uniunea Sovietică la sfârșitul anilor 80), dar și înnămolirea Rusiei în Siria, după modelul aplicat de Reagan cu URSS în Afganistan, între 1979-1989.

Deci Rusia a rămas în brațe cu cartoful fierbinte și descoperă greutatea pretinselor victorii, la nivel militar, care antrenează responsabilități și costuri mari pentru stabilitate, pace și reconstrucție. În Siria e departe de a fi pace, iar Rusia rămâne în brațe cu toate problemele spinoase ale rivalităților și condițiilor puse de marile puteri – SUA și statele europene, cu precădere, puterile regionale – Turcia și Iran, în primul rând, partenerii săi din formatul Astana, apoi Arabia Saudită și Israel; în fine cu grupările din interiorul Siriei – loialiștii allawiți ai lui Al Assad, milițiile șiite, kurzii și rivalii conflictelor sectare, în afara opoziției și grupărilor puternice ce dețin fiefuri în Siria.

Rusia are, drept primă problemă, costurile aventurii siriene, care sunt deja excesive, într-un buget și o situație economică revizuită în scădere de FMI și Banca Mondială, spre o frânare de 1,2-1,5% anul acesta. Cu un baril de petrol ce se încăpățânează să nu crească, în ciuda acordului cu OPEC, și care a atins un minim în finalul anului trecut, economia Rusiei amenință să nu mai poată acoperi în același timp și nevoile interne, și ambițiile militare și ale cursei înarmărilor, și pe cele ale aventurilor militare în afara teritoriului, generate de acțiunile din Siria, Libia și alte multe state africane, unde acționează Companiile Militare Private ruse ale GRU.

În al doilea rând, pretențiile partenerilor săi, cu precădere Turcia și Iran, nu sunt acceptabile. Din contra, perspectiva eliminării trupelor iraniene reclamă o nouă amplasare de trupe ruse pe teren, deci costuri suplimentare pentru carnea de tun necesară separării părților ce se confruntă în Siria. Din contra, menținerea Iranului amenință confruntarea între aceste trupe și Israel, cu care Rusia încearcă să nu intre în coliziune, la nivel militar. Iar a nu respecta nevoile de securitate ale Israelului aduce înapoi angajarea americană.

În fine, Rusia are probleme majore în 3 zone ale Siriei. Mai întâi în provincial Idlib, acolo unde s-au mutat luptătorii opoziției sunnite extrași din celelalte zone de dezescaladare, păcăliți să părăsească regiunile respective. Acum sunt 1,5 mln luptători în afara celor 1,5 mln locali și a milițiilor proturce ale Armatei Siriene Libere. Dacă mai adăugăm componenta Forțelor Democratice Siriene, majoritar kurde, controlate de SUA, plus elementele armatei turce, avem dimensiunea unei imposibilități de a oferi lui Assad regiunea.

În al doilea rând, este regiunea Al Tanf, de la frontiera triplă Irak-Iordania-Siria, acolo unde SUA deține o bază militară, întărită, cu scopul de a da asigurări Iordaniei. În plus, există o arie de securitate de jur împrejur de 55 km, pe care o garantează și o apără Statele Unite și armata americană. Această bază nu intră sub condiționarea retragerii celor 2000 militari americani din zona de Nord-Est, zona kurdă. Mai mult, ea are în zona de competență și o tabără de refugiați, majoritară anti-Assad, de luptători ai opoziției, la Rukban. Și aceasta e o zonă pe care Rusia nu o poate atinge.

În fine, tot forțele americane apără astăzi zona de Nord-Est a Siriei, zona kurdă, se vor retrage de aici la încheierea luptei cu Daesh-ISIS, dar numai dacă există garanții ale securității trupelor SDF și a continuării luptei contra teroriștilor, dar și a neingerinței în afacerile kurde. Mai mult, kurzii s-au dovedit solizi politic și administrativ în zonele pe care le controlează, își doresc autonomia, chiar statalitatea, de ce nu, iar Rusia nu poate garanta neutralitatea Turciei sau limitarea ambițiilor sale de a-și rezolva militar problema kurdă de la frontiera sa sudică.

Până acum, Rusia a anunțat de nenumărate ori retragerea din Siria: în martie 2016, în decembrie 2017 și în iunie 2018. De fiecare dată, a fost un eșec total, mai mult, cei 3000 de militari oficiali – alături de toate celelalte categorii de forțe ruse nerecunoscute – au luptat în paralel cu 39.000 de lovituri aeriene, 121.466 ținte teroriste eliminare și 86.000 de militanți uciși, cât raportează comandanții militari ruși. Dar aceste eforturi nu au ajutat, din contra, retragerea americană reclamă noi forțe de adus pe teren. Pentru că pacea nu se poate câștiga fără prezența suficient de mare a soldaților pe teren, cee ace îneamnă costuri financiare, morți și răniți și costuri de imagine imense, pe care Rusia lui Putin nu e sigur că și le poate permite astăzi. Nici cât Uniunea Sovietică a lui Gorbaciov acum 30 de ani.