Rugby. Un sport bărbătesc, într-o țară de mâncători de semințe. Am fost la meciul Irlanda-România de la Bordeaux. La campionatului mondial de rugby.
Rugby. Un sport bărbătesc, într-o țară de mâncători de semințe. Nu știu cum s-a văzut acasă, dar acolo, pe stadion, nu m-am simțit deloc umilit. În ciuda unui scor mare și a unui arbitraj jenant și părtinitor. Eram puțini pe stadion, niște puncte galbene într-o mare de verde, iar atunci când ne întâlneam, ne zâmbeam conspirativ.
De ce spun asta, în ciuda comentariilor de acasă? Pentru că așa s-a văzut din tribună. Am marcat primul eseu, prin Gabriel Rupanu am dat primele cinci puncte unei echipe care este numărul 1 la nivel mondial.
„Cârnățarii din fotbal au pus ochii pe stadionul Arcul de Triumf”
Am fost atât de emoționați încât am ratat lovitura de picior dintr-o poziție banală. După care am jucat cu curaj, am jucat cum am putut mai bine. Cu un lot din care 23 de jucători sunt la prima Cupă Mondială.
Am jucat la nivelul unui campionat în care sunt puține echipe, mediul politic este ostil, iar ajutoarele nu se dau, ci se iau. Ca să vă dau un exemplu, irlandezii, numai la federație au un buget de 113 milioane de euro, noi avem puțin peste un milion.
Georgienii primesc 28 de milioane de euro pe an, iar guvernul construiește 100 de terenuri de rugby, la noi, cârnățarii din fotbal au pus ochii pe stadionul Arcul de Triumf. Echipa națională de rugby se antrenează unde poate, când poate, cum poate.
Printre “stelele” fotbalului autohton.
Cu toate asta am fost prezenți la toate turneele mondiale. Nu știu alt sport care să mai fi avut o asemenea performanță, dar asta interesează mai puțin, nu-i așa?
Am venit să văd câteva meciuri pentru că la rugby atmosfera este una de sărbătoare, de bucurie, nu sunt înjurături sau fețe schimonosite. Sunt aplaudate reușitele fiecărui jucător, totul are o trăire intensă.
Te împrietenești pentru o seară, la o terasă sau într-o piață cu francezi, irlandezi, englezi, italieni. Pentru că rugbyul nu este doar un sport, ci și o experiență culturală. Să vă povestesc câteva.
„În rugby nu este vorba despre câștigul imediat, ci despre exemplul de voință”
Într-o piață centrală din Bordeaux, unde oamenii vedeau Japonia-Chile, în pauză, se stârnești o rumoare ciudată. Lumea se ridică și aplaudă. Trecea echipa Franței, în drum spre un restaurant. Allez le Bleus! Se auzea de peste tot, inclusiv cu accent galez sau irlandez. Francezii zâmbeau, aplaudau și ei la rândul lor suporterii galezi, irlandezi, amalgamul de culturi strânse de pasiunea pentru rugby.
La meciul Țara Galilor-Fidji am văzut pe stadion spectatori galezi îmbrățișând suporteri din echipa adversă. Veniseră să vadă un spectacol al bărbăției și apreciau enorm determinarea celor din teren. Pentru că în rugby nu este vorba despre câștigul imediat, ci despre exemplul de voință.
Ultima fază din meciul cu Irlanda a fost încă o dovadă că ne-am dorit enorm să arătăm cât putem. Contraatacul nostru, prin Nicholas Onuțu, chiar dacă s-a terminat cu un eseu irlandez, ne-a făcut să nu terminăm în genunchi. Ci aplaudați de un stadion plin de 40.000 de irlandezi.
„Am descoperit ce înseamnă pasiunea pentru sportul cu balonul oval”
Nu a fost degeaba. A doua zi, pe seară, într-un bar, alături de un irlandez, am descoperit ce înseamnă pasiunea pentru sportul cu balonul oval. Stând de vorbă, uitându-ne la meciul Anglia- Argentina, povestindu-i de clubul de copii pe care-l ajut cât pot, mi-a propus să caut un jucător român care poate primi o bursă de rugby în Irlanda.
Fusese și el la meci, admirase jocul curajos, dar văzuse diferențele uriașe. Așa că s-a gândit să facă ceva pentru români. Dacă se va putea, va fi un câștig enorm.
Ceea ce mă duce cu gândul la următoarea nedumerire: dintre toți cei care critică prestația echipei naționale de rugby, câți ar face un gest asemănător?
Din păcate, răspunsul îl știm cu toții…
Mai bine băgăm mâna în buzunar și dăm banii pe un cornet de semințe la un meci mediocru de fotbal, decât să ajutăm un copil să devină bărbat.