Ross Johnson: "Violenţa metodelor româneşti împotriva Europei Libere a fost unică"

Un fost director al Radio Europa Liberă vorbeşte despre apucăturile teroriste ale Securităţii ceauşiste în lupta cu undele care aduceau libertatea în casele românilor.

Nicăieri nu a fost Războiul Rece mai dur pentru România comunistă decât în bătălia invizibilă purtată de poliţia politică a lui Nicolae Ceauşescu cu vocile, ideile şi aspiraţiile lansate în eter de Europa Liberă. Şi nimic nu a lipsit din arsenalul Securităţii – nici atacurile brutale, nici bombele deghizate în colete, nici măcar Carlos Şacalul, mâna de ajutor în vremuri grele a dictatorului de la Bucureşti.

Înainte de 1989, 60% din populaţia adultă a României asculta, cu un amestec de speranţă şi teamă, Europa Liberă. Decenii mai târziu, într-un prezent lipsit de repere, despre postul de radio se crede că a fost oficina intereselor americane. Într-un fel, a fost. Dar nu a evitat niciodată să-l critice dur pe Ceauşescu, chiar şi atunci când preşedinţii americani îi strângeau călduros mâna şi închideau ipocrit ochii.

Ross Johnson, fost director al postului de radio între 1988 şi 2002 şi unul dintre scribii cei mai autorizaţi ai istoriei consumate în eterul Războiului Rece, relatează într-un interviu pentru EVZ povestea neromanţată din spatele unui duel unic în spaţiul comunist est-european. Cel dintre Securitate şi Europa Liberă.

"Radioul a existat pentru că SUA l-au văzut ca pe un instrument util în contracararea presiunii şi influenţei sovietice. Ideea era să oferim nu doar informaţie, ci un întreg context naţional care era oprimat în regiune de sovietici. Dacă subversiv înseamnă să oferi informaţii şi idei neplăcute pentru regimul comunist, atunci da, Europa Liberă a acţionat subversiv", susţine cercetătorul american.

În faţa pericolului reprezentat de informaţie, dictaturile din spatele Cortinei de Fier au reacţionat diferit. Majoritatea au preferat să infiltreze agenţi şi să provoace disensiuni. Una singură, reduta tiranică a lui Ceauşescu, a ales metode sângeroase. Iar Europa Liberă s-a transformat, sub asaltul dictaturii de la Bucureşti, în epitoma rezistenţei tăcute a românilor. O scuză pentru a nu face nimic altceva? Răspunsurile gâfâie, precum un maratonist rătăcit la jumătatea cursei care ar fi trebuit să-i aducă descătuşarea.

"S-a aşteptat vreodată cineva ca Europa Liberă să rezolve toate problemele? Asta e absolut nerealist. Scopul postului a fost să pună punct confruntării din Europa şi represiunii comuniste. Toate acestea s-au întâmplat. Ce a urmat după a fost, de la caz la caz, mai bine sau mai puţin bine. Dar niciodată n-a fost sarcina Europei Libere să rezolve asta", conchide Ross Johnson. O JUMĂTATE DE PAS SPRE DISIDENŢĂ

"Europa Liberă era o fereastră spre lume pentru români"

EVZ: Domnule Johnson, de ce ar trebui să credem că emisiunile Europei Libere au avut ca scop educarea ascultătorilor, şi nu mistificarea politică? Ross Johnson: Au avut ca scop comunicarea, nu mistificarea, şi doar într-o mică măsură educarea. Europa Liberă încerca să fie radioul liber care nu ar fi putut exista aici. Încerca să fie o sursă independentă de informaţii care să ofere o paletă largă de emisiuni – cultură, sport, educaţie, muzică. Europa Liberă era o fereastră spre lume pentru români, dar şi o sursă de informaţii despre România, informaţii eliminate în media oficială. Europa Liberă a avut un rol subversiv, fiind o instituţie care obscura fie interesele CIA, fie interesele politice americane în bătălia dintre capitalism şi comunism. Cum răspundeţi unei astfel de opinii? Europa Liberă a existat pentru că SUA au văzut-o ca pe un instrument util în contracararea presiunii şi influenţei sovietice. Deci da, a fost într-un fel o unealtă în confruntarea dintre Est şi Vest. Dar a fost un instrument paşnic. Obiectivul Europei Libere era să contribuie la anularea divizării Europei şi la sfârşitul regimurilor comuniste, dar indirect, prin informaţie şi prin a le spune oamenilor că trăiau într-un sistem indezirabil. Aşa că depinde ce înţelegeţi prin subversiv. Dacă subversiv înseamnă să oferi informaţii şi idei neplăcute pentru regimul comunist, atunci da, Europa Liberă a acţionat subversiv. Dar postul nu a instigat niciodată la o revoltă armată. A fost Europa Liberă o sursă jurnalistică echidistantă? A încercat să furnizeze informaţii obiective, dar scopul său nu era neutru. Nu se mergea pe principiul “iată o informaţie, faceţi ce vreţi cu ea". Europa Liberă exista pentru a se opune puterii sovietice. Aspectul cu adevărat important e cum reuşeşti să faci asta. Ideea Europei Libere era să ofere nu doar informaţie, ci un întreg context naţional care era oprimat. Au existat cazuri de cenzură la Europa Liberă, de-a lungul timpului? Orice organizaţie jurnalistică are o politică editorială, iar Europa Liberă n-a făcut excepţie. Dacă ai un articol care se distanţează de această politică, atunci vei avea consecinţe editoriale. Nu ştiu dacă asta se numeşte cenzură. Dar lucrul important în cazul Europei Libere e altul: autoritatea editorială revenea serviciilor naţionale. Asta înseamnă ca responsabilul în cazul emisiunilor româneşti era şeful serviciului de limba română. Americanii erau doar publisheri. Sigur, într-o organizaţie jurnalistică, publisherul poate interveni, dar nu o face decât în cazuri excepţionale. Dacă e forţat să intervină des, atunci e ceva în neregulă cu publisherul sau cu responsabilul editorial. Ideea e că această problemă a controlului informaţiei nu era o chestiune de primă mână, pentru că autoritatea era în mâinile şefilor de servicii naţionale. Existau, în rest, ghiduri. De exemplu, nu puteai cere de la microfonul Europei Libere o insurecţie armată în Europa de Est. Sau n-ar fi trebuit, deşi se mai întâmpla uneori, să te referi la un dictator cu diverse porecle peiorative. Şi totuşi, relatarea jurnalistică venea, de cele mai multe ori, la pachet cu neplăceri. Pentru cetăţenii care trimiteau, de pildă, scrisori către Europa Liberă. Unii cereau expres să nu le fie invocat numele, dar ştiu din literatura de specialitate că Securitatea intercepta scrisori şi îi urmărea pe expeditori. În plus, vorbim şi de oameni din Europa de Vest pe care Securitatea îi monitoriza sau cărora le trimitea bombe sub formă de colete. Tentativele de infiltrare în cercurile Europei Libere au fost o particularitate a dictaturii ceauşiste? Arhivele Securităţii prezintă suficiente cazuri în acest sens. Cred că trebuie să interpretăm dosarele Securităţii cu foarte mare grijă. Să le tratăm, oricum, cu scepticism şi spun asta din poziţia celui care a acumulat experienţă comparativă în ceea ce priveşte activitatea poliţiilor politice comuniste. Pe de altă parte, existau diferite moduri de a intra în contact cu această instituţie. Unii puteau să spună din start “dispari". În cazul altora, securiştii, presaţi de cerinţele superiorilor, ar fi putut vorbi din oficiu în locul sursei. Sunt, desigur, şi cazurile reale de colaboratori. Lucrurile acestea sunt valabile, în egală măsură, şi în cazul STASI, şi în cel al Securităţii. Îmi spuneţi că avem în faţă un mod est-european (n.r. infiltrarea) de a trata problema? Avem cazuri concrete. Andrzej Czechowicz, cel mai cunoscut agent infiltrat în redacţia poloneză. Pavel Minařík, cel mai cunoscut agent ceh. Sau Oleg Tumanov, probabil cel mai flagrant caz, care a reuşit să acceadă chiar la o poziţie de conducere în cadrul serviciului de limba rusă. Interesant e că misiunea lor era să colecteze informaţii, eventual să provoace controverse, dar nu există niciun indiciu că au reuşit să influenţeze politica editorială a postului. Ruşii, polonezii sau cehii aveau divizii special înfiinţate pentru a contracara activitatea Europei Libere? Nu ştiu să fi existat vreun serviciu de tipul celui înfiinţat de Securitate (n.r. "Operaţiunea Eterul"). Aveau oameni care lucrau în sensul acesta, dar nu cred că dispuneau de un serviciu specializat.

România lui Ceauşescu era, în schimb, extrem de îngrijorată de activitatea postului. Dictatorul român părea mai deranjat de Europa Liberă decât ceilalţi, iar asta explică şi violenţa metodelor folosite. Din acest punct de vedere, România e un caz unic. Atacurile asupra directorilor secţiei de limba română, coletele capcană, Carlos Şacalul – toate acestea sunt caracteristice doar României, doar lui Ceauşescu. E doar o jumătate de glumă în ceea ce voi spune, dar dacă ar fi existat mai mult control al KGB asupra Securităţii, nu am fi avut atentatele sângeroase asupra secţiei româneşti de la Europa Liberă. KGB încetase să mai folosească astfel de metode, era doar ideea lui Ceauşescu. De altfel, un dictator care a avut o relaţie bună cu administraţiile americane... Politica SUA era să încurajeze comunismul naţional, eliberat de controlul sovietic. Misiunea Europei Libere era să publice informaţii despre comportamentul României pe scena internaţională. În emisiunile de limba maghiară, de exemplu, vorbeam despre alierea lui Ceauşescu cu reformatorii cehoslovaci în 1968. A fost un fel de troc, pentru că în anii ’60 criticile la adresa postului erau inexistente în media de la Bucureşti. În tot acest timp însă, serviciul de limba română descria mediul intern şi nu o făcea în termeni laudativi. Nu e paradoxală tocmai această diferenţă între discursul critic al Europei Libere şi obiectivele politice ale SUA? Le-aş numi scopuri concurente. Şi e adevărat, a existat pentru o vreme această contradicţie. Dar în anii ’80, dispărând până şi lucrurile care meritau lăudate în comportamentul internaţional al României, atenţia s-a îndreptat preponderent pe situaţia internă din ţară. "Îmi imaginez că Nicolae Ceauşescu trăia într-o lume iluzorie, atribuind Europei Libere mai multă importanţă decât avea în realitate. Nu zic că radioul nu juca un rol, dar Ceauşescu îl supraevalua şi îi acorda o mai mare atenţie decât problemelor interne din România. Uneori, chiar Securitatea prelua ştiri de la Europa Liberă şi le livra lui Ceauşescu ca informaţii strict secrete", Ross Johnson, fost director al Radio Europa Liberă GUSTUL LIBERTĂŢII

“Revoluţia voastră nu a fost făcută la Washington sau la Moscova"

Credeţi că misiunea Europei Libere în România a fost una de succes? Da, dar românii ar trebui să răspundă acestei întrebări. Între 1960 şi 1990, aproximativ 100.000 de est-europeni şi 50.000 de cetăţeni sovietici au fost sondaţi de câteva institute occidentale, în perioada călătoriilor întreprinse în Vest. Sondajele nu erau prezentate ca venind din partea Europei Libere şi erau folosite, ca surse de informare statistică, de toate companiile media internaţionale. Sigur că nu sunt perfecte, dar nici nu avem alte date comparative. În România, cel puţin aparent, Securitatea nu a fost niciodată însărcinată să afle numărul celor care ascultau Europa Liberă. În URSS au încercat să sondeze asta, iar cifrele, care sunt de găsit în diverse rapoarte secrete, sunt foarte aproape de cele obţinute de noi prin sondajele invocate anterior. Iar conform datelor, în România audienţa noastră era mai mare decât în orice altă ţară est-europeană. Aveam în jur de 60% din populaţia adultă, iar majoritatea opiniilor sondate ne erau favorabile. Cum interpretaţi faptul că aceiaşi oameni care ascultau Europa Liberă acum 25 ani, consideră astăzi că radioul a fost doar un avanpost al intereselor americane? Mai mult chiar, tot felul de sondaje recente confirmă nostalgia românilor pentru comunism. Întotdeauna, sub dictaturi, oamenii dezvoltă aşteptări nerealiste. Uitaţi-vă la Egiptul de astăzi, şi la ce aşteptări au oamenii în legătură cu viitorul. Mi-e teamă că mulţi dintre ei vor fi dezamăgiţi. Problema e însă altă. În primul deceniu postcomunist, şi spun asta ca observator extern, nu aţi beneficiat de progresul înregistrat în alte ţări foste comuniste. Poate că oamenii ar trebui să se gândească de ce nu a fost şi aici acelaşi ritm. Aşteptări înşelate? False speranţe? S-a aşteptat vreodată cineva ca Europa Liberă să rezolve toate problemele? Asta e absolut nerealist. Scopul postului a fost să pună punct confruntării din Europa şi represiunii comuniste. Toate acestea s-au întâmplat. Ce a urmat după a fost, de la caz la caz, mai bine sau mai puţin bine. Dar niciodată n-a fost sarcina Europei Libere să rezolve asta. Credeţi că regimurile comuniste ar fi căzut mai greu dacă n-ar fi existat Europa Liberă? Nu vom şti niciodată cu precizie, dar cred că postul a jucat un rol important. Poate că dacă Europa Liberă n-ar fi relatat, regimurile comuniste ar fi reuşit să limiteze daunele politice. Aş spune că postul nu a fost un factor al schimbării, dar a contribuit la producerea sa. Schimbarea a fost o combinaţie de elemente – disoluţia elitelor comuniste, precaritatea economică, decizia Moscovei de a nu salva dictaturile folosind forţa militară.

Creditaţi ideea că aceste revoluţii au fost negociate de SUA şi URSS, de Bush şi Gorbaciov? Nu. Nu poţi controla astfel de evenimente. Noi, la Europa Liberă, am încercat din răsputeri să relatăm pe cât mai multe canale posibile evenimentele din Ceholsovacia sau Polonia, care ar fi putut decurge cu totul atlfel, precum în România. URSS decisese să nu intervină, dar în lipsa informaţiilor venite din exterior, care au impus ideea că lucrurile nu mai pot da înapoi, am fi putut asista la încercarea unor elite locale de a folosi violenţa împotriva demonstranţilor. Se putea întâmpla foarte uşor în Germania de Est.

Cum vedeaţi în decembrie 1989 evoluţia evenimentelor, în contextul în care România rămăsese singura redută nereformată a comunismului? Credeam că lucrurile nu mai pot rezista prea mult. Transmiteam în România toate informaţiile despre evenimentele din celelalte state comuniste, dar nu ştiam când se va întâmpla ceva şi aici. Apoi a fost Timişoara, un catalizator al schimbării produse ulterior.

A fost o revoluţie "made in Romania"? Da. N-a fost o revoluţie făcută la Washington sau la Moscova. Din nefericire, răsturnarea regimului nu s-a produs paşnic, iar violenţa dictaturii a instigat şi mai mult oamenii. Revoluţia a fost făcută la Bucureşti şi, din păcate, aici nu au avut loc rapid dezvoltările democratice vizibile în alte ţări din regiune. I-aţi numi disidenţi pe cei care ascultau Europa Liberă în România anilor ’80? Întrebarea poate fi reformulată: a fost asta o scuză pentru a nu face nimic altceva? În unele cazuri, probabil că a fost. Pe de altă parte, un ascultător al postului afla atunci lucruri pe care nu le-ar fi putut cunoaşte dacă lectura Scânteia sau privea programul televiziunii naţionale. Nu ştim cât de importantă sau neimportantă a fost informaţia acumulată. Şi nu cred că cineva din exterior ar trebui să judece acţiunile sau non-acţiunile oamenilor aflaţi în situaţia respectivă. Haideţi să spunem atât: a asculta Europa Liberă în România anilor ’80 reprezenta o jumătate de pas spre disidenţa. DEMERS

Arhiva Europei Libere, la Bucureşti?

Ce se întâmplă cu arhivele Europei Libere? Toate arhivele emisiunilor sunt la Institutul Hoover, în vreme ce arhivele institutului de cercetare afiliat radioului sunt la Budapesta. Europa Liberă a donat aceste arhive Institutului Hoover tocmai cu intenţia de a fi livrate, la un moment dat, ţărilor care au avut serviciu dedicat. Am reuşit să facem asta în cazurile Poloniei, Ungariei sau Cehiei, în urmă cu un deceniu, pentru că în ţările respective am avut un partener instituţional cu care să dialogăm. În cazul României însă, nu a existat aşa ceva. Astăzi, putem în sfârşit să discutăm acest subiect cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi cu Arhivele Naţionale. Probabil vom semna un acord pe această temă cu partenerii români pentru a aduce copii ale arhivelor la Bucureşti. Asta înseamnă că aceste arhive trebuie digitalizate? O parte din ele, cele mai fragile, au fost deja. De asemenea, pentru diverse programe comemorative, au fost trecute în format electronic diferite emisiuni, folosite de serviciul pentru Republica Moldova al Europei Libere. Dar majoritatea arhivelor sunt încă neprocesate. Obiectivul este să le punem la dispoziţia celor interesaţi cât mai repede posibil.

Liviu Tofan a strâns anul trecut bani, într-un teledon public lansat special pentru aducerea în ţară a arhivei Europei Libere. Mai e de actualitate demersul său? Ştiu că s-au strâns nişte bani şi cred că iniţiativa e binevenită, pentru că orice sumă ar fi utilă în efortul de digitalizare a arhivei. Pe de altă parte, în ultimul an am încercat să punem la punct un acord instituţional, aşa că orice altă iniţiativă în domeniu a trecut în plan secund. Deci banii de care vorbiţi nu au ajuns la Institutul Hoover, dar sper să o facă curând, pentru că finanţarea exterioară e fundamentală. Cred că tot ce s-a salvat în arhiva ar trebui să ajungă în România. E doar o problemă de timp şi bani.