Republica Populară Română semnează la 15 mai 1955 Tratatul cu Austria, care marchează, din punctul de vedere al Dreptului internațional, sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Consecința principală pentru noi era faptul că trupele sovietice de ocupație nu mai aveau temeiul staționării și misiunii strategice încredințate pe timp de război Frontului Sud Ucrainean și ar fi trebuit să se retragă, așa cum au făcut din Austria.
De altfel, în august 1955, Guvernul RPR solicită oficial URSS retragerea trupelor din România. Moscova a argumentat atunci că rămânerea trupelor sale în state din Centrul Eliberarea deținuților politici din România și Tratatul cu Austria și Estul Europei este consecința unor cereri ale statelor respective, ca urmare a Pactului de la Varșovia, semnat însă cu o zi înainte, la 14 mai 1955.
Or, după numai 3 luni, conducerea comunistă de la București cere retragerea trupelor și o argumentează cu un program de înzestrare și întărire a Armatei române cu tehnică militară sovietică, astfel încât să asigure ea apărarea țării și nevoile strategice ale Pactului. De asemenea, Gheorghiu-Dej dispune anunțarea în presă a unei reduceri a efectivelor militare ale RPR, ca semnal că amenințarea păcii – argument sovietic pentru prezența militară î
Între anii 1955 și 1957, Gheorghiu Dej inițiază prin Robert H. Thayer, șeful legației americane la București, legături cu administrația americană
Negocierile au durat până în 1958, când Hrușciov a decis retragerea trupelor, din considerente de politică internațională și de imagine, interesul strategic principal al trupelor comune ale Pactului de la Varșovia rămânând, la fel de important și în 1999, Aeroportul de la Timișoara.
În legătură cu influența presiunilor occidentale asupra statelor comuniste pentru eliberarea deținutilor politici, după semnarea Tratului cu Austria, există o teorie postdecembristă a caracterului ei legendar, inexistente în realitate, eliberarea deținuților din lagărul comunist și în particular de la noi fiind “o inițiativă a regimului comunist pe noua linie tactică, gestul aducând avantaje politice în exterior”.
Această teorie negativistă nu se susține. Cercetarea istorică a demonstrat prin documentele de arhivă date publicității după 1989 că în primul rând Statele Unite, după Conferința de la Geneva asupra conflictului din Asia de Est (1954) și în timpul operațiunilor de retragere a trupelor din Austria, a solicitat expres URSS și, implicit, statelor comuniste, sărespecte prevederile din Carta ONU asupra drepturilor persoanelor și comunităților.
Este motivul pentru care, în Rezoluția ONU nr. 109/1955 (S.3509) de primire a României, Statele Unite figurează cu o abținere. De asemenea, istoriografia militară americană a semnalat faptul că, după retragerea trupelor americane din Austria în Italia, flancul sudic al NATO este vulnerabil militar (Iugoslavia și zonele limitrofe), iar situația trebuie compensată prin acțiune diplomatică și presiune politică.
Asupra problemei întârzierii eliberării deținuților politici din România (1964 în loc de 1956 – 1958), Corneliu Coposu, care a avut atunci și și-a menținut până la moarte credința că eliberarea s-a produs sub presiunea Occidentului, i-a mărturisit lui Emil Constantinescu în august 1992, la Washington:
“Motivul pentru care ne-au ținut încă zece ani înpușcării a fost frica de legionari și de tinerii noștri. În ’56, ei erau încă în putere. Ar fi fost o baie de sânge dacă ieșeau ai noștri din pușcării! S-a întâmplat în Ungaria”.
Al doilea eveniment decisiv se produce la 14 decembrie 1955, când Adunarea generală a ONU a decis primirea României în ONU, alături de alte 15 state. RPR va fi obligată se semneze Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, document finalizat între 1950 și 1953. La 15 decembrie, Guvernul trimite Preşedintelui celei de-a X-a sesiuni a Adunării Generale a ONU (dr. în Drept Jose Maza, Chile) o telegramă în care se angaja oficial și solemn să respecte Carta Naţiunilor Unite și toate documentele fundamentale ale ONU.
“Însă dincolo de propaganda oficială din ţară, situaţia reală este înfăţişată de Constantin Vişoianu în memoriul pe care CNR (Comitetul Național Român, n.a.) l-a adresat la acea vreme delegaţiilor ţărilor democrate membre ONU”.
Un alt element de atenție a ONU pentru conformarea regimului comunist din România a fost primirea reprezentanților români în Comisia de Drept Internațional a ONU. Cu toate acestea, Puterea comunistă din România nu a acționat pentru eliberarea din închisori a persoanelor fără mandat de arestare sau nejudecate și a unora dintre deținuții politici, cerere expresă a membrilor democrați ai ONU, decât după ce a făcut Moscova un gest, rezultat și el din cererile ONU.
La 17 septembrie 1955, Kremlinul emite “Decretul președintelui Sovietului Suprem al URSS cu privire la amnistierea cetățenilor sovietici care au colaborat cu ocupanții în perioada Marelui Război pentru apărarea patriei din 1941 – 1945”. Au fost eliberate din Gulag aproximativ 8.000 de familii de români basarabeni, însumând aproximativ 25.000 de persoane.
Alți deținuți români din URSS au fost trimiși în “localități speciale” (spețposelenia). În ședința din 25 februarie 1956 a Congresului al XX-lea al PCUS, Hrușciov își prezintă celebrul Raport, care dă semnalul unei modificări a politicii staliniste. Apoi, în decembrie 1956, Guvernul URSS emite o Hotărâre “prin care toți deținuții politici urmau să fie rejudecați, iar cei care nu au comis crime urmau a fi eliberați.
În România (RPR) se petrece tot în acei ani un al treilea eveniment important: după desființarea SOVROMURILOR (1956), între anii 1955 și 1957, Gheorghiu Dej inițiază prin Robert H. Thayer, șeful delegației americane la București, legături cu administrația americană. “Într- un singur an (noiembrie 1955 – noiembrie 1956), relațiile bilaterale româno-americane s-au îmbunătățit considerabil, o dovadă peremptorie constituind-o vizitele unor reprezentanți ai agriculturii, industriei chimice și comerțului exterior românești în SUA (finalizate prin tranzacții comerciale, contracte de producție și obținerea unor licențe de export) și reînnoirea relațiilor culturale, artistice și sportive”.
Subiectul numărul unu de cooperare a fost Agricultura, și tot de conivență cu sovieticii (în acel an, URSS începe să importe cereale din SUA). La 4 aprilie 1956 se înființează Ministerul Gospodăriilor Agricole de Stat, iar Plenara CC al PMR din 16 – 17 iulie stabilește măsurile pentru transformnarea socialistă a Agriculturii. Însă, după valul de represiune ordonat de Gheorghiu-Dej în urma evenimentelor de la Budapesta, atât pentru intimidarea și blocarea mișcărilor studențești din România, cât și pentru a demonstra Moscovei că regimul este solid, Statele Unite îngheață contractele.
Este semnificativ aici faptul că Uniunea Sovietică a prezentat Revolta de la Budapesta, în mod constant și insistent, ca o mișcare contrarevoluționară organizată de Occident, pentru a putea acuza SUA că nu au respectat înțelegerile ONU, că americanii promovează războiul și subversiunea, una din consecințe fiind oprirea măsurilor de relaxare a situației deținuților politici.
Dependenți de programele de modernizare a Agriculturii (semințe, soiuri noi, stații pilot, planuri de amenajare), Guvernul de la București se angajează în fața Administrației americane că va reexamina situația deținuților politici și, la fel de important, situația cultelor religioase (în particular, eliberarea preoților).
...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)