Luînd seamă la avertismentele din prefaţa filmelor polițiste de la Hollywood, Mihai Tatulici îşi blindează romanul său politic "Distrugătorul Speranţa sau povestea unui marinar deştept şi cu noroc", apărut recent la editura Curtea veche, cu precizarea: "Orice asemănare cu personaje sau situaţii din viaţa reală este pur şi simplu întîmplătoare".
Ca şi în cazul producţiilor de la Hollywood, avertismentul ţine mai degrabă de incitarea comercială decît de scrupulele de autor.
Coperta înfăţişează, chiar dacă sub forma unei caricaturi, un marinar ale cărui trăsături trimit fără discuţie la un personaj real:
Traian Băsescu.
Deşi, ţara în care se petrece acţiunea e Românika şi nu România, un ins ca mine, iniţiat în ţesătura politică postdecembristă, recunoaşte uşor în personajul Decebal Spulber pe Traian Băsescu şi în toate celelalte personaje de roman, personaje reale, cu care Traian Băsescu a intrat în contact sau, deseori în război:
De la Adriana Săftoiu pînă la Teodor Stolojan.
Din această cauză mi-e greu (am mărturisit asta la ceremonia de lansare a cărţii, la Librăria Dalles) să întreprind o analiză a cărţii în postura de critic literar.
Neputincios a mă detaşa de persoanele şi întîmplările reale din romanul lui Mihai Tatulici, voi scrie despre Traian Băsescu – personaj de roman.
Avertismentul cu „orice asemănare“, întîlnit şi în prefaţa filmelor hollywoodiene, e asemenea unei rochii de muselină îmbrăcată de o tipă ca să nu se spună c-a ieşit goală pe Corso.
Că vrea sau nu autorul, personajele sînt reale, în frunte cu Decebal Spulber, uşor de recunoscut a fi Traian Băsescu.
Mihai Tatulici îi urmăreşte destinul sub forma unei poveşti despre „un marinar deştept şi cu noroc“.
Aşa cum ne avertizează în Prefaţă, sînt convocate în carte multe întîmplări ştiute deja sau doar zvonite despre Traian Băsescu:
De la proiectarea sa în prim planul României postdecembriste de către Securitate, pînă la dependenţa de Marele Licurici.
Nu ştiu cum vor citi alţii personajul Decebal Spulber.
Pe anticomuniştii contracost poate îi va indigna.
Pe cuconiţele delicate (pînă la un punct, cel de la care porneşte interesul lor năprasnic) le va oripila.
Mie însă, dacă Decebal Spulber e Traian Băsescu, lectura cărţii n-a făcut decît să-mi confirme o intuiţie mai veche, schiţată în conştiinţă din cele cîteva întîlniri profesionale cu Traian Băsescu.
Aşa cum îl dezvăluie cartea, Traian Băsescu are un mare merit, de excepţie aş spune, în România tranzacţionistă, dar şi în România boierilor fanarioţi:
Nu e un ciocoi!
Un ciocoi e un tip care, ajuns într-o ştăbie sau de la un cont în bancă în sus, uită de unde a plecat.
Dacă e ştab, îi tratează pe cei din jur ca pe nişte servitori.
Mai mult, de cum parvine la Şefie, primul lui gînd e să exploateze avantajele omenești conferite de funcţie.
Şi după ce le află, n-are alt gînd decît cum să-şi scarpine insul de ele.
Traian Băsescu – Decebal Spulber din carte – rămîne, chiar preşedinte ajuns, cel de pe vas.
Cînd SPP-ul îi oferă o frizerie de lux, cu un colonel pe post de frizer, e cît pe-aci să leşine de uluire.
Protocolul funcţie - plăcerea gustată de toţi nevolnicii postdecembrişti - e pentru Traian Băsescu o povară.
Preşedinte fiind, el nu se dă în lături să se urce la volanul maşinii sale, nu pentru că aşa i-au cerut cei de la PR, ci pentru că vrea să fie om.
Am scris mai multe texte avînd drept teză exploatarea de către Traian Băsescu a trucului de factură modernă în politică:
Şi Preşedintele e om!
Personajul lui Mihai Tatulici mă convinge că Traian Băsescu nu îndeplineşte indicaţii de regie ale echipei de campanie cînd se urcă la volan, cînd atacă un jurnalist, cînd bea la Cireşica sau cînd dansează cu o ţigancă.
Nu, Traian Băsescu se comportă astfel, în chip natural, pentru că n-are ifose de Ştab.
Romanul mă convinge că Traian Băsescu a revoluţionat comportamentul politic românesc la cel mai înalt nivel tocmai prin naturaleţea gesturilor şi vorbelor sale.
La întîlnirile cu Ion Iliescu, cu Adrian Năstase, m-am simţit întotdeauna ca în faţa unor inşi dedublaţi în chip spectaculos. În nici o clipă nu mi-am dat seama dacă rîsul lor, la o ironie de a mea, era natural sau prefăcut.
L-am întîlnit pe Traia Băsescu de cîteva ori, cu prilejul interviurilor luate în direct.
De fiecare dată, dînd curs naturii mele blestemate, am simţit nevoia unei ironii.
Cînd era suspendat, înainte de interviul la B1, i-am zis că ăştia o să-l lase şi fără maşină.
A rîs în chip natural.
La lansarea cărţii, petrecută la Librăria Dalles, n-am zis aceste lucruri, poate şi din teama că nu voi reuşi să fiu convingător.
Pentru asta, ar fi trebuit să explic pe larg că urăsc prefăcătoria mecanică a politicienilor, impusă de consilieri, dar şi satisfacţia nătîngă a ştabilor că l-au apucat pe Dumnezeu de un picior.
De pe temelia acestei credinţe mi-a plăcut personajul Decebal Spulber.
Dacă el e Traian Băsescu înseamnă că, prozatorul Mihai Tatulici, spre deosebire de ziaristul Mihai Tatulici e un admirator secret al Preşedintelui.