Deși poate părea un truism, vă invit să ne reamintim că demnitatea și adevăratul caracter al unui popor se probează în momentele sale de mare criză: război, calamități naturale sau, dimpotrivă, calamități generate de erori sau devieri umane profunde (terorism, dictatură etc.).
Este România acum într-o asemenea situație? Cu certitudine, da. Din cel puțin două direcții și pericole evidente: epidemia „terană” de COVID-19 și epidemia subterană, dar la fel de invazivă (și poate chiar mai periculoasă!), cauzată de deficitul emoțional și de înțelegere a situației și, deopotrivă, de deficitul de solidaritate cu țara a unora dintre cei care se întorc în patrie.
Referitor la epidemia de COVID-19, ea este deja ”terană”, în sensul că s-a globalizat, Organizația Mondială a Sănătății recunoscând pandemia, în timp ce din ce în ce mai multe state cu guverne și conducători responsabili își închid granițele, declarând starea de urgență.
În ce ne privește, desi nu sunt medic, nu pot să nu atrag atenția celor prea optimiști și care cred că, precum imigranții, virușii vor tranzita doar România provocând câteva ”pagube colaterale”, că pandemia încă nu s-a manifestat cu adevărat la noi, cele minimum 14 zile în care vom afla câți din cei aproximativ 1,5 milioane de români care au intrat de la începutul lunii martie în țară, în majoritate oameni tineri, sunt purtători ai virusului pandemic își vor arăta cu adevărat efectele abia în săptămânile viitoare.
Și asta nu e tot, au început deja să intre în țară și valurile de repatriați ale altui (cel puțin un) milion de români fugiți de frica pandemiei din Spania, Germania, Grecia și chiar din Marea Britanie. Un fel de cal troian pentru România, cu efecte medicale, economice și sociale ce se pot dovedi dramatice, îndeosebi pentru zona rurală, locuită de rudele vârstnice și pline de boli și nevoi ale celor recent fugiți din calea virusului ce face acum ravagii în Europa Occidentală și în lume.
În mod paradoxal însă, cauzele acestui exod invers al diasporei românești, nu țin primordial de frica îmbolnăvirii fatale cu COVID-19 și nici de pandemia provocată de acesta, ci de educație. Mai precis de neglijarea educației pentru valorile general umane, îndeosebi a educației morale, Aceasta pentru că, atât în educația de bază (școlară), cât și după aceea, cea mai importantă componentă a ei a fost și a rămas educația pentru succes, pentru valorile materiale, pentru pecuniar.
Și, dacă se poate (și noi, românii, dacă vrem cu adevărat, dovedim mereu că se poate!), acest succes să fie obținut cu ușurință și imediat. Ceea ce a avut ca efect migrarea masivă după 1990 a forței de muncă autohtone spre Occident, cu deosebire a celei slab și mediu calificate, cu consecințe nefaste la nivel emoțional, precum reziliență scăzută la eșec și problematizare vecină cu complicația gratuită în situații noi sau neprevăzute, generând astfel neliniște, nesiguranță, frică, disperare sau, în situații ca cele provocate de acestă pandemie, panică și revoltă. Și nu ne referim doar la ce se întâmplă în vămi sau în centrele de carantină, ci și la ce scriu mii de oamenii pe net, pe facebook, pe whats app.
Nu pot să nu menționez aici scena cu adevărat dramatică pe care mi-a relatat-o zilele acestea cu emoție un cunoscut din Torino, oraș cu străzi și parcuri goale, străzi pe care circulau mașini ale carabinierilor cu difuzoare din care pătrundeau, sub codul roșu al stării de urgență, doar notele muzicale și versurile imnului național italian: Să rămânem uniți/Suntem gata să murim,/Suntem gata să murim..., în timp ce la geamurile clădirilor sute de locuitori cântau și ei imnul lor, cu speranță, de parcă imnul acesta ar fi antidotul pentru epidemia din aer, de pe străzi, de pe lucruri și din suflete...
Alăturați acestor imagini imaginile din vama Nădlac sau din locațiile de carantină ale diasporei sosite de curând cu zecile de mii la granițele țării! Compatrioți care, până mai ieri, erau foarte mândri că muncesc și că trăiesc în Occident, unii dintre ei declarând că nu se mai întorc niciodată în România! Pentru că, nu-i așa, de mii de ani Patria ubi bene! Până când s-a întâmplat să nu mai fie bine și atunci nu mai e patrie. E doar un loc în care cândva ai crezut că poți trăi mai ușor, muncind mai puțin și fiind plătit mai bine decât acasă la tine.
S-a mai întâmplat apoi ca acești compatrioți ai noștri, plecați fiind de ani buni, să se rupă de țara natală, de problemele și valorile ei, fără a le înlocui însă cu valorile țărilor care i-au adoptat provizoriu, având astfel falsul sentiment că se vor descurca pe termen lung la fel de bine după cum au avut impresia că s-au descurcat pe termen scurt, tolerați fiind de noua lor patrie iluzorie. Deviza a fost și a rămas pentru ei a avea, a agonisi cu orice preț, chiar cu prețul de-a munci și de a trăi în condiții mai precare decât cele în care au trăit și au muncit în România.
„Visul” a durat însă până la criză, când, reîntorși la obârșie, ca niște copii înstrăinați provizoriu de familiile lor, au constatat că România e alta. O țară schimbată. O țară care nu mai e ca pe vremea plecării lor. O țară cu reguli și legi occidentale. O țară care-și recunoaște și își aduce acasă cetățenii, chiar dacă, din pricina pandemiei, nu-i mai primește acum în hainele de sărbătoare și în atmosfera festivă a zilelor de Crăciun și de Paște, oprindu-i la granițe și impunându-le aceleași reguli și cerințe de respectarea cărora ei fug acum din țările în care au muncit și au trăit în Occident.
Dacă multă vreme românii din diaspora, dar și cei rămași acasă, au scandat de câte ori au avut ocazia: Vrem o țară ca afară, din punct de vedere al răspunsului la criză, România e acum o țară ca afară. O țară ca afară, în care se întorc, iată, o bună parte din cetățenii ei de afară și care-i primește cu dragoste, dar și cu îngrijorare.
Îngrijorare firească, născută din realitatea deficitului de sinceritate și de solidaritate al unora dintre fiii ei rătăcitori prin Europa și prin lume care, chiar și în momentele acestea de criză pandemică, nu-și asumă nici măcar responsabilitatea individuală privind prevenirea îmbolnăvirii lor și, cu atât mai puțin, responsabilitatea cetățenească, morală și patriotică de a contribui, chiar cu forțe modeste, la efortul și la binele colectiv al țării în care revin la nevoie. În cazul dat, cel al prevenirii răspândirii epidemiei și al limitării efectelor ei.
Psihologii au demonstrat că nu întâmplările și evenimentele declanșează răspunsurile noastre psihologice, ci modul în care le interpretăm. Prin urmare, în cazul evenimentului concret de acum, pandemia coronavirusului 19, modul în care gândim generează reacțiile, nu situația în sine.
Dacă noi, cetățenii care am rămas și muncim aici, gândim cu calmul și siguranța pe care ne-o dă pământul de sub picioare și amintirea moșilor și strămoșilor noștri îngropați în șesuri sau în țărâna unduitoarelor dealuri, unii dintre cei care se reîntorc acum cu zecile de mii, blocând granițele țării supărați că țara îi trimite în autoizolare sau în carantină, interpretează probabil situația și o gândesc (reacționând ca atare) după cum au muncit și au trait în străinătate, adică pecuniar, în termeni de câștig sau de pierdere.
Și nu în termeni de solidaritate umană, de legătură cu cei în posibilă suferință (cu atât mai mult cu cât aceștia sunt rudele și părinții lor!), probând astfel un început de înstrăinare și de pierdere a sentimentului și gândului bun de solidaritate și de legătură cu oamenii și pământul natal. Este aceasta, la urma urmei, o dovadă clară de deficit emoțional și patriotic.
Și, dacă mai adăugăm și criza din interior, o dovadă la fel de clară că nouă tuturor, și celor de aici, și celor care se întorc, ne lipsesc cu evidență Lecțiile despre Țară. O Țară clădită cu bunăcredință, sinceritate și solidaritate.