Agenţia Europeană de Mediu a avertizat, într-un raport dat publicităţii în această săptămână, că Europa se va confrunta cu împuţinarea resurselor de apă şi cu secete tot mai severe şi mai frecvente.
Soluţia, susţinea Agenţia, nu mai este de a creşte proviziile de apă prin supraexloatare, ci de a reduce cererea, alături de taxarea apei pentru toate sectoarele, inclusiv în agricultură, în funcţie de volumul de apă folosit. Deoarece nici România nu este ocolită de problemele identificate la nivel european şi pentru că s-a confruntat cu secetă, caniculă şi aridizare, evz.ro a discutat cu climatologul Roxana Bojariu, conducător al Grupului de Cercetări Climatice din cadrul Administraţiei Naţionale de Meteorologie.
Evz.ro: Care sunt cauzele ce duc la împuţinarea resurselor de apă? Cauzele sunt complexe. Sunt cauze care ţin chiar de schimbarea climei, mai ales pentru sudul Europei, unde există o tendinţă, observată deja, de diminuare a precipitaţiilor, precipitaţii care conduc la formarea de resurse de apă. Experimentele cu modelele climatice arată că această stare se va agrava în viitor. În sudul şi sud-estul Europei, deficitul de precipitaţii va fi din ce în ce mai accentuat, odată cu fenomenul de încălzire globală. În timpul verii, modelele arată că şi pentru Europa centrală vor fi probleme legate de secete şi, în general, secetele vor fi mai intense şi mai frecvente în anii ce vin dacă se continuă procesul de încălzire globală.
Acesta este unul dintre factori. Dar există şi factori legaţi de gestionarea resurselor de apă. Practic, resursele de apă sunt din ce în ce mai mult folosite pentru dezvoltare în industrie, în agricultură. Bineînţeles, şi pentru consumul din sistemul public.
Până acum, se pare că această dezvoltare nu a ţinut cont de latura durabilă, astfel încât preocupările pentru a folosi apa cu eficienţă ridicată nu au fost atât de importante. Dacă a fost nevoie de dezvoltare, s-a folosit pur şi simplu mai multă apă, fără a se încerca o eficientizare şi fără să se caute acele soluţii care să ducă la o folosire durabilă a apei. Nu se mai poate merge aşa, chiar în cazul statelor care nu au probleme atât de mari, precum cele din nordul Europei.
Una dintre soluţiile propuse de Agenţie era taxarea apei, inclusiv pentru agricultură, în funcţie de volumul de apă folosit. E o soluţie bună? Eu nu sunt un specialist în economie şi în agricultură. La o întrebare de tipul acesta, nu pot să vă răspund decât ca un cetăţean obişnuit. Da, ca cetăţean obişnuit, mi se pare normal să existe o contorizare foarte bună, o eliminare a pierderilor din sistem. Numai gândindu-ne la sistemul public de distribuire a apei şi la ineficienţa lui, ne putem da seama că limitând aceste pierderi am putea să dispunem de o resursă foarte imporantă.
Însă pentru o ţară unde agricultura e încă de subzistenţă, taxarea va fi o problemă cu atât mai mare. Până la taxare, în cazul special al ţării noastre, unde din păcate agricultura nu este foarte dezvoltată, există şi alte măsuri: sfătuirea celor care cultivă, astfel încât ei să gasească acea combinaţie optimă de specii cultivate şi de metode de irigaţii, să folosească optim apa, să evite folosirea acelor culturi care consumă foarte multă apă (de exemplu, rapitza, bumbacul, orezul; în schimb, orzul şi sorgul sunt plante cu un consum mic de apă), mai ales în zonele unde există deja probleme.
O altă soluţie propusă era folosirea apei reziduale tratate. La ce se referă exact această soluţie? Practic, e vorba de acele staţii de epurare a apei. Şi aici România cred că iarăşi stă destul de prost. De exemplu, Bucureştiul încă nu are o staţie de epurare. A fost începută construcţia, dar cea mai optimistă dată pentru terminarea ei este 2013.
O altă metodă este cea a „recoltării” apei de ploaie. Asta e o soluţie pe care gospodăriile ţărăneşti o foloseau şi, într-un fel, e o chestie de care omul obişnuit nu este atât de departe. Eu ştiu că lucrul acesta se întâmpla. Bunicii mei de la ţară păstrau apă de ploaie pentru spălat, spuneau că are proprietăţi mai bune. Şi avem un procent destul de mare de populaţie rurală.
Agenţia Europeană de Mediu avertiza că trebuie ca statele membre să alcătuiască planuri de management al secetei. România are aşa ceva? Avem şi noi. S-a făcut aşa ceva la Ministerul Agriculturii, în 2008 (Strategia Naţională privind Reducerea Efectelor Secetei).
Petre Stanciu, directorul Institutului Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor, a spus la un moment dat că s-ar putea ca populaţia din sudul României să înceapă să migreze, tocmai din cauza deşerfiticării terenurilor agricole de acolo. Credeţi că s-ar putea ajunge aici? Acesta este un scenariu. Trebuie să priviţi lucrurile astea nu ca pe o previziune, ci ca pe un scenariu posibil, dacă situaţia se înrăutăţeşte foarte mult şi dacă nu se iau măsuri nici pe planul diminuării efectului global al schimbărilor climatice prin reducerea emisiilor, şi nici nu se iau măsuri. Greu de crezut totuşi pentru că, până la urmă, integrarea în UE înseamnă şi un proces prin care se încearcă obţinerea unui nivel foarte apropiat de dezvoltare pentru toate regiunile.
Astfel de scenarii sunt mai probabile în regiuni din Africa, Asia, din ţări în curs de dezvoltare. Şi în Europa vor fi probleme, dar tipul de abordare din Europa este cel al eliminarii disparităţilor şi al coeziunii şi solidarităţii. Eu cred în eficienţa mecanismelor europene.
Care sunt zonele din România care sunt afectate de această deşertificare? Sunt zone din ţară care sunt mai vulnerabile aridizării, şi astea sunt zonele din extremitatea sudică şi din Dobrogea. Eu prefer în locul deşertificării, termenul de aridizare. Procesul de aridizare este unul complex. Un astfel de fenomen ţine atât de factori climatici naturali, cât şi de factori antropici, datoraţi intervenţiei omului în sistem. Schimbarea climei, din cauza emisiilor gazelor cu efect de seră, este unul, dar există şi intervenţii umane locale, cele de tipul despăduririlor sau, în cazul Luncii Dunării, eliminarea zonelor umede, care apăreau prin fluctuaţiile anuale ale debitului Dunării.
Prin aceste fluctuaţii, erau anumite zone în Lunca Dunării, sau în apropiere, care erau din când în când inundate şi contribuiau la moderarea fenomenelor extreme în acea zonă. Filozofia aceasta a păstrării zonelor umede este una care începe să câştige teren, inclusiv la noi.
Cea veche era una mai intervenţionistă. Lozinca anilor ‘60 şi ‘70 , în timpul regimului comunist, era să redăm agriculturii cât mai mult teren şi atunci se intervenea tocmai în aceste zone umede naturale. Şi se desecau aceste zone. Or, intervenţia a produs mai mult rău de cât bine pentru că a stricat echilibre şi a contribuit la intensificarea aridizării acestei zone. E un exemplu de intervenţie nefericită, umană, care a accentuat aridizarea.
Citiţi şi: